Din lume adunate şi de un translator date – episodul 5

         După 25 de ani (sau români prin lume)

Când eram mici… în fine, nu foarte mici, să spunem medii… pe la 15 ani; eu și prietenele mele din copilărie – hai să le numim Sanda şi Ana, să zicem – am stabilit că la împlinirea a 40 de ani vom sărbători împreună, undeva în lume, toate trei.

A seta un eveniment peste o perioadă oarecare, nu neapărat de zeci de ani, îţi dă o senzație de bine, dar și de … ceva similar condescendenţei: “da, daaaa, bine….!” Şi totuşi anii trec, evenimentul se apropie şi îţi dai seama că e chiar frumos.

Anul 2014 a fost anul Sandei. Au curs tone de giga în discuții pe skype şi whatsapp şi nu ne decideam încotro. În aceste condiţii, Ana hotărăște să îi facem surpriză și caută pe cont propriu locații cât mai atractive. Din cauza unei melodii… nu spun care… se concentrează pe Casablanca. Găsește o pensiune și o ofertă foarte rezonabilă și demarează discuțiile cu cei de acolo. “Spangleza” interlocutorului o necăjește destul să scape la un moment dat, în a n-a conversație telefonică un “ooof, Doamne!” românesc. La celălalt capăt o pauză, şi după câteva “hello” disperate ale Anei, o voce de ardeleancă hotărâtă o salută politicos românește şi îi dă generos toate detaliile şi un bonus la ofertă.

Nu ştiu de ce, în ultimul minut înaintea acceptării ofertei, îi spunem Sandei, care nici nu vrea să audă de Maroc.

Căutările reîncep. Ea vrea Provence.

Ok! E rândul meu să studiez oferte. Cu locația a fost simplu, am găsit în mai puțin de o săptămână, un colț de rai ce întrunea cerinţele tuturor, iar imaginile încântătoare mă făceau să nu accept niciun impediment. Şi totuşi, nu reuşeam sub nicio formă să vorbim o limbă comună ca să înțeleg detaliile.

Ori eu puneam prea multe intrebări, ori scosesem interlocutorul din zona standard, de confort. La un moment dat scap o mică, minusculă manifestare a “calmului” pentru care chiar fiind românește, simt nevoia să mă scuz, când aud la celălalt capăt al firului: “vai, doar atât puteţi? Eh, veniți la noi în Provence, să vă învețe baba să înjurați românește!”

Da, istoria a continuat să se repete pentru că asemeni Marocului cu vorbitor de română, nici în Provence, cu proprietar român nu am ajuns.

A câștigat Brighton, unde într-un club, în care împreună cu alte patru englezoaice râdeam de tentativele acestora de a spune “păpădie”, o chelneriță tânără și foarte modernă, ne -a adus pe o tavă șapte pahare de șampanie. Sărbătorita noastră refuză politicos, spunându-i că probabil cineva așteaptă comanda, dar nu noi. Ea îi zâmbește senin și îi spune românește:” Asta e din partea mea, pentru voi. La mulți ani!”

O zi fără cusur, azi și mereu vă doresc!