Ceaiul, între gust şi bun gust

Orice ritual ce ne permite să ne bucurăm de companie placută, sau de linişte doar, e binevenit. Dacă îl mai şi putem savura într-un cadru plăcut sau/şi rafinat….are un dublu beneficiu. E ca şi când pauza s-ar dubla. Un ceai bun din toate punctele de vedere este cel verde. Făcut cum scrie la carte, respectiv turnată apă la 70 de grade peste frunze 3 minute, aduce pe lângă mireasma plăcută, gust şi culoare. Dar nu trebuie să fie verde. Roz bombon să fie, atmosfera e esenţială de când lumea!

Se pare că la mijlocul secolului XIX, pe la 1840, contesa de Bradford petrecându-şi o după-amiază în grădină, a cerut servitorilor să îi aducă ceai şi să pună lângă nişte prăjituri. Şi s-a gândit: Vai, ce mod minunat de a-mi petrece după-masa!

Aşa a apărut “ceaiul de la ora 5”.

“Şi de atunci, ceaiul a devenit o băutură, la început a elitelor, cu un anumit simbolism, cu un anumit protocol, dar după aceea repede a devenit o băutură foarte răspândită în clasele populare , în clasele muncitoreşti, şi mai ales la muncitorii foarte greu încercaţi din Anglia, de după Revoluţia industrială, care beau ceai în special ca un stimulent, ca un energizant, în care adăugau şi zahăr, pentru a putea face faţă marilor exigenţe ale celor care îi exploatau”, arăta academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici.

Blogger-ii de etichetă ne anunţă şi azi, deşi în România a intrat acest obicei la începutul secolului trecut, că nu vom ridica degetul mic, atunci când ţinem ceaşca de ceai, de cafea sau orice fel de ceaşcă; nu lăsăm linguriţa în ceaşcă şi nu luăm cu mâna cuburile de zahăr. Întotdeauna amestecăm ceaiul fără să facem zgomot, nu suflăm în ceaşcă şi nici nu înmuiem biscuiţi în ceai.

Suntem departe de englezi, care consumă aproape 2 kilograme de ceai pe an de persoană: un român consumă, în medie, doar 70 de grame anual. Însă obiceiul fermecător al ceaiului de după-amiază ne atrage din ce în ce mai mult. Iar dacă ar fi să reţinem o singură regulă legată de ritualul ceaiului, aceea ar fi: să îl bem întotdeauna cu bună dispoziţie şi într-o companie plăcută.

„Era ceea ce englezii numesc small-talk. Adică discuţiile acestea banale, obişnuite, în general. Dar nu uitaţi că erau ceaiuri la care se adunau elite intelectuale care discutau problemele lor ştiinţifice, culturale, problemele politice şi financiare: toate se discutau în jurul ceaiului”, Constantin Bălăceanu Stolnici.

„Totdeauna a fost aspectul acesta a serviciilor: şi cafeaua, şi ceaiul au lansat în domeniul ceramicii modele, porţelanuri, care erau modele artistice, făcute de marile case, nu? Marile case ale lui Maesen, Saxa, casele englezeşti, casele imperiale ruseşti… făceau porţelanuri speciale”, academician Constantin Bălăceanu Stolnici.

Ceaiul a fost de la început un bun prilej de socializare. Din acest motiv, servirea lui funcţie de cultura şi tradiţia locului e mereu fascinantă.

Ceaiul turcesc este de fapt un ceai negru, deşi e bun şi cel de diverse fructe uscate.

ceai turcesc

Denumirea lui este identică doar grafia diferă faţă de cuvântul în limba română. Se scrie çay şi se pronunţă ceai. Ceaiul turcesc se produce în zona Mării Negre, unde culturile găsesc un teren bun pentru creştere şi unde este o zonă cu precipitaţii abundente. Ceaiul turcesc se prepară în ceainice speciale numite çaydanlık.

În ciuda popularităţii sale, ceaiul se consumă în Turcia abia de la începutul secolului al 20-lea, fiind încurajat consumul lui ca alternativă la cafeaua ce devenise în acea vreme foarte costisitoare. Ataturk a încurajat şi sprijinit producătorii de ceai, făcându-l foarte accesibil pentru uzul domestic. Ceaiul servit în faimoasele pahare în formă de lalea, a intrat în cultura turcă repede şi este oferit cu ospitalitate în mai toate ocaziile ori evenimentele sociale.

Chanoyu (Japonia). Cu secole în urmă, preoţii budişti au dezvoltat o ceremonie bazată pe credinţa că ceaiul era legat spiritual de idealurile paşnice promovate de budism. Peste timp, ceremonia japoneză a ceaiului, cunoscută ca Chanoyu sau „apa fiartă pentru ceai”, a devenit un act mult mai elaborat şi s-a stabilit ca un important aspect al culturii japoneze. Dar spre deosebire de multe alte modalităţi de a servi ceaiul, aceasta se concentrează asupra băuturii înseşi, ritualul este de fapt despre ceremonie – tot ceea ce duce la prepararea ceaiului. Obiectivul este acela de a purifica simţurile şi de a cultiva armonia şi unitatea între mediul înconjurător, oameni, ustensile, ceai, şi toate celelalte elemente implicate în ceremonie. Ca multe alte arte din Japonia antică, ceremonia este privită ca mijloc de iluminare; cu alte cuvinte, este partea centrală a Chado, sau „Calea Ceaiului” şi poate dura peste 4 ore.

Chinezii au o metodă specială de preparare a ceaiului, care poate produce rezultate remarcabile. Este numită metoda Gongfu. Gongfu înseamnă “îndemânare şi grijă” sau „să faci lucrurile bine” şi este rădăcina termenului folosit pentru ceaiurile chinezeşti „Congou”. Metoda Gongfu este utilizată în special pentru ceaiurile verzi şi maronii. Cele mai bune rezultate sunt obţinute cu ceai maroniu. În metoda tipică utilizează un ceainic mic, de preferat unul în stilul Yixing, ceşti mici de mărimea unui degetar, pensete de bambus, o scafă de bambus şi o tavă cu canale de scurgere. Totul în Gongfu este mic şi delicat, relevând eleganţa ceaiului pe care îl promovează. Ceainicele în stilul Yixing au forme şi mărimi variate şi nu sunt emailate. Interiorul poros al unui ceainic neemailat este uscat de repetatele infuzii cu frunze de ceai, şi nu necesită curăţare. Apa fierbinte se toarnă din ulcior peste ceşti şi ceainic. Apoi umpleţi două treimi din ceainic cu frunze şi apoi treziţi-le la viaţă turnând apa fiebinte peste ele. Imediat scurgeţi apa ca să păstraţi aroma frunzelor. Reumpleţi ceainicul cu apă şi înlocuiţi capacul. Mai turnaţi apa fiartă peste capacul ceainicului şi lăsaţi ceaiul să se odihnească câteva minute. Această infuzie are cea mai puternică aromă.

În Rusia, figura centrală e samovarul. Apa este fiartă în samovar şi turnată din urna cănii în ceainic plin cu ceai (de obicei negru, precum Lapsang Souchong). Ceaiul se prepară tare şi se toarnă în ceşti pe jumătate. Pentru a echilibra tăria ceaiului, se mai adaugă apă fiartă din samovar. Apoi, aşa cum se obişnuieşte în Rusia se adaugă un îndulcitor, fie că e vorba de o felie de lămâie sau un cub de zahăr sau chiar o linguriţă de dulceaţă. Câteodată oamenii ţin în gură cubul de zahăr sau dulceaţa atunci când beau ceai.

În Marea Britanie ceaiul este mai important decât cafeaua şi presupune mese speciale, suporturile de sandwich –uri cu castraveţi muraţi şi prăjiturele colorate.

Miercuri 29 iulie 2015 este ziua ceaiului la biroul de traduceri Sagia Conect.

Poftiti la ceai si o zi fara cusur sa aveti!