Rău cu rău, dar mai rău fără rău

Se face ca pășeam temerar în zona orașului unde doar cei foarte cutezători se avânta, sau picior fin acoperit de fuste foarte lungi și colorate.

Clientul meu mă învârte și mă răsucește în sens fonetic, combinând rromani cu italiana și un dram de spaniola. Cea mai grea parte a muncii unui translator e când: “traduci numai când nu înțeleg eu”. Totul părea absurd de dificil, atât pentru participanții la discuții cat și pentru mine. Frânta, la pauza, mă îndrept spre locul de cafea și întâlnesc, foarte scurt, un domn blond și blând, cam prea blând care îmi da un pahar de apa și îmi vorbește straniu de românește fără ca eu sa reușesc sa înțeleg o iota. Renunț prea obosita.

Nu știu cum se face ca la sfârșitul lungii și obositoarei zile mă trezesc cu invitație la nunta și astfel a doua zi sunt iar acolo. La a treia încercare de evadare, reușesc sa mă împiedic de o găleata cu apa și doar sărind ca ….( Îmi lipsește comparația potrivită…traducător speriat?!?)…. reușesc sa îmi salvez poalele rochiei, dar îmi distrug dresul. Din senin apare același cvasi roman prea blând și blond care se oferă sa mă ducă la magazin sa îmi cumpăr alții.

Da, știu! O doamna trebuia sa ii aibă în poșeta. Ei uite, eu avea un clutch si nu încăpeau. Na! Si ce? La urma urmei nu te trimit pe tine sa cumperi alții, eeee!

La plecarea de la magazin observ ca domnul înaintează în direcția greșita, dar mă liniștește spunând ca mai are o oprire de făcut și mă roagă sa îl aștept câteva minute. Oprește mașina – o lada foarte veche portocalie – pe o alee mica nu departe de magazin, în fata unei porți, iar eu vad la poarta vecina niște flori superbe pentru care cobor din mașina și mă îndrept spre ele. Când domnul îmi striga „revin imediat”, mă întorc scurt, cat sa constat ca mașina pornise singura la vale. Strig: „mașina, mașina!” Domnul răspunde calm: “ei lasă, nu prea are unde merge” E drept ca, după câțiva metrii mașina se oprește din reechilibrarea drumului care cobora ușor și reurca imediat.

Aștept un pic cam mult și decid sa întreb dacă mai durează. Împing ușa casei și îmi apar în cale doua doamne. Una mai tânără una mai învârsta, care mai de care mai stranie. Mă poftesc în casa, închid ușa și încep sa mă studieze nedisimulat.

Ok, rabd cat rabd, și zic : gata! Strig către companionul meu de drum, așa fără direcție:” mai durează?” El trece în fuga pe lângă mine cu picioarele înfășurate în niște eșarfe colorate zicând “nuuuuu, imediat”.

După alte câteva minute decid sa plec orice ar fi. Doamnele mă conduc amabil în alta direcție decât cea din care venisem, spre o încăpere în care pe un perete era ceva asemeni unei fante, un geam lat și îngust. Îmi explica cu nonșalanta ca asta e calea de ieșire când se blochează ușa, și asta se întâmpla des. Eu întreb oripilata cum as putea să ies pe acolo, și doamna mai învârsta îmi demonstrează grațios cum.

Mă strecor și reușesc ceea ce părea un demers aberant și ieșind, vâr mana în buzunar sa scot telefonul să-mi sun prietenii pentru a mă plânge. Prind cu doua degete și trag din buzunarul care nu știam ca îl am, partea de sus a ceea ce a fost cândva telefonul meu. Îl privesc lung și resemnat și mă aud gândind: cel puțin e partea cu cartela!

Următorul moment a fost cel în care alarma regretatului telefon se pune în funcțiune și mă trezesc, iar primul meu gând este de data asta; „ufffffffffffff, ce bine e când nu e rău! Nu mă mai plâng niciodată.”

O zi fără cusur, azi și mereu vă doresc!