Istanbul, ieṣirea triumfală

Nimeni nu zice ca turcii sunt nemţi!

La ora 20 si 8 minute, suntem anunţaţi că a venit maşina care trebuia să ne ia la ora 20 de la hotel, pentru aeroport. Urc cu gândul că trebuie să privesc cu ochii larg deschişi, pentru ultima dată, Istanbulul, să mă bucur de priveliştea oferită noaptea.

La foarte scurtă vreme, constat că peisajul nu se schimbă defel, ba, din contră, intenţia romantică de a înmagazina spre bună reamintire imagini ale Istanbulului noaptea, în mişcare, se transformă într-o formă de îngrijorarea, apoi în tensiune. Unica imagine deschisă în faţa ochilor mei era o mare de maşini pe nenumărate rânduri, care părea să aibă un unic scop: deplasarea în aceeaşi direcţie cu mine.

Voi întârzia la aeroport.

Istanbul. Eclectic, gigantic, frenetic, viu, haotic.

Traficul e doar parte a întregului.

“Arrampicare”…. mi-a plăcut mereu acest cuvânt. Nu ştiu de ce. Sună mai bine decât traducerea lui în limba română: „alpinism”. Ei bine, în Istanbul pare că aproape orice rută ai alege se cheamă “arrampicare”. Străzile sunt mereu în pantă. Faci ce faci şi eşti din nou pe o pantă, ascendentă sau descendentă. 

Şi, totuşi, nu am întârziat.

Turcii, înainte de trecerea la islam, credeau în şamani, în reîncarnare. Concluzia mea, firească la acel moment, a fost: şoferul nostru este reîncarnarea lui Ginghis Han sau măcar a unui locotenent de-al acestuia, care a călărit cu carnea crudă sub şa, mâncând pământul în galop.

S-a strecurat pe străduţele înguste şi înclinate ale centrului vechi Sultanahmet, silenţios şi fluid ca o părere, şi a ieşit în zona de centură, unde a luat pieptiş bătălia cu armata de autovehicule aşezate ameninţător, potrivnic.

Mercedes Vito este o maşină destul de mare, cu patru roti, pe osii, ca toate maşinile…. Nu ştiu cum, dar aceasta părea că are roţile complet independente, precum copitele calului, şi urcă şi coboară borduri, scuaruri, despărţitoare, cu aceeaşi uşurinţă cu care sare lipiţanul antrenat obstacole.

Fiecare palmă de şosea câştigată, care pe mine mă apropia de aeroport, părea absolut imposibilă câteva clipe înainte, însă cal şi călăreţ o făceau realitate, şi aveai senzaţia unei victorii asupra vreunei sălbăticiuni sau măcar a unui vrăjmaş îngenunchiat.

Fibrele fiecărui muşchi se lăţeau sau se alungeau, după cum o cerea spaţiul care trebuia cucerit. Fiecare bătălie câştigată dădea mai multă forţă şi strălucire si cal şi călăreţ se avântau şi mai temerari în luptă. Redutele cădeau una câte una, prin luptă dreaptă – ce spun eu – nici nu scotea spada, căci se plecau în faţa măreţiei şi poate că următoarea ştia deja că vine şi care îi e soarta. Punea urechea la pământ şi-l auzea venind. Număra în cadenţa copitelor clipele până inevitabilul se va fi petrecut. Nu se furişa, nu!!!… Intra falnic, de parcă “la un semn deschisă-i calea…..”

„O, calul meu! Tu, fala mea !”

Acestui splendid Akhal Teke i-am spus plat şi foarte neoriginal Fatih (Cuceritorul) şi, când mă certam în gând pentru lipsa de imaginaţie, încercând să găsesc un nume mai sonor, mai impunător, sunt anunţată că am ajuns la aeroport şi, coborând, zăresc forma “normală” luată de bidiviu. O banală maşină. Si albă.

Ce isteţ! Dar noi ştim adevărul! …Şi, nu rămân datoare cu numele. Mă mai gândesc.

  O zi fără cusur, azi şi mereu, vă doresc