Prea multe nu îmi amintesc din iarna aceea. Eram destul de mic și imaginile mi se estompează. Se pierd, cam cum se pierde un animal în negura pădurii. Rămân doar sentimentele: de bucurie, de plăcere sau de supărare. De ură…nu. Eu nu puteam să urăsc. Poate pentru o secundă, imediat ce se întâmpla ceva în detrimentul meu. Apoi uitam … și iertam…

Îmi amintesc că aveam o cățelușă de rasă Ciobănesc Carpatin. Mare și blănoasă, de culoarea cenușie. Se urca după noi în grămada de zăpadă și ne trăgea jos sau se urca după noi, pe casă, și sărea în spinarea noastră, îngropându-ne în zăpadă, spre deliciul fraților noștri mai mari. Iar asta pentru că ei erau puși la treabă, să ducă zăpada cât mai departe de casă. Așa că încurajau cățeaua: “așa, Ursa, așa, fetița ! Ia-l! Trage-l jos! Iar cățeaua era tare ascultătoare! De altfel ce era să facă cu un prichindel ca mine? Eu nu făcusem patruzeci de kilograme nici în clasa a cincea, iar matahala avea patruzeci, la un an și jumătate.

Zăpada s-a mai tras și lucrurile au început să se așeze pe un făgaș normal. Dar în pădure era durere. Copii nebuni, ne-am ținut după frații mai mari, până în creierul pădurii. Adunam bețe de alun pe post de ajutor pentru schiuri. Pe care schiuri le făcusem din doagele unui butoi vechi, care stătea să putrezească în beci.

Când și-au dat seama cei mari că ne-am ținut după ei în pădure, era, deja, târziu. Ajunseserăm suficient de departe cât să le fie teamă să ne zgornească singuri acasă, dar nici nu se îndurau să renunțe la zăpadă pentru noi. Așa că ne-au luat cu ei. Fratele meu încălțat cu o pereche de bocanci de sondă, iar eu cu o pereche de espadrile, făcute de Pingică, pantofarul de la noi din cartier. Bani pentru bocanci de iarnă nu erau, așa că mă încălțam cu ce găseam pe acasă. Norocul meu era că unul dintre frații mai mari era mai milos și se întorcea să mă ajute. Căci mă opream des să îmi trag pantofii din picioare și să scot zăpada din ei. Îmi înghețaseră picioarele mai ceva decât carnea tocată, la caserolă.

După un efort considerabil am ajuns pe coamă, unde știam noi de niște pâlcuri de aluni, de unde luam bețe pentru arcuri și nuiele pentru săgeți. Dar, tot în zona aia, era o groapă adâncă, săpată cu mulți ani în urmă, din cine știe ce motive. Iar prostul satului, adică eu, am vrut să văd fundul gropii și m-am apropiat de margine, care era teșită și alunecoasă. În plus, zăpada mare era o capcană pentru proști ca mine. M-am sprijinit de niște cărpenei de pe buza gropii, nu mai groși de două degete, încercând să mă las, ca să văd cât mai adânc în văgăună. Cu siguranță că m-aș fi uitat de la fundul gropii în sus, dacă nu m-ar fi prins unul dintre frații mei. M-a apucat de gluga hanoracului și m-a tras către el, reușind să mă țină. M-am ales cu o sperietură puternică și cu câte o serie de șuturi în fund, de la fiecare frate mai mare. M-ar fi bătut și Marian, vecinul de la pădure, dacă nu sărea fratele meu cel mare să îl țină și să îl înjure puțin. Că, știți dumneavoastră: “prost, prost, dar e prostul meu!”

Dar, din nefericire, problema nu s-a terminat la sperietură și la șuturile din dos! Din alunecare, unul dintre pantofi mi-a ieșit din picior și a căzut în groapă. Am rămas în șosetele rupte în călcâie pe care le purtase tot neamul. Nu știți cum se poartă o pereche de șosete rupte în călcâie, să fie bune de încălțat? Ha! Vă spun eu! Le iei în picior cu ruptura în sus și cu partea bună la călcâi. Apoi petreci marginile găurii și le îndoi spre interior. Gata! Pierzi din mărime, dar cum eu purtam de la frații mai mari, ieșeau exact ce îmi trebuia. În sfârșit… După ce m-a bătut de m-a snopit, frate-meu mai mare, mi-a aruncat și celălalt pantof în groapă:

-Na, Prostache, mergi acum!

Și am rămas în urmă, plângând, cu picioarele goale și înghețat bocnă. Am avut șansă cu fratele mai milos care și-a scos mănușile (niște mănuși de armată cu un singur deget) și mi le-a dat să le bag în picioare. Cred, totuși, că mi le-a dat pentru că și-a dat seama că ar fi trebuit să mă care în spate atâta amar de drum..

Știu că m-am ales cu niște degerături atât de grave, că o săptămână nu am mers la școală, că aveam picioare amorțite. Bucuria mea!

Nelson Ciotoi