Astăzi, la ora 12:30, la Casa Nistorescu, Principele Nicolae invitat de Cornel Nistorescu și Cotidianul de Hunedoara a dezvelit statuia Reginei Maria, probabil a doua ca importanță sau dimensiune din Deva și județul Hunedoara, amplasată pe proprietatea jurnalistului. Dincolo de caracterul festiv al evenimentului, momentul m-a făcut să mă gândesc la felul în care memoria colectivă se construiește prin imagine și prin artă.
Pe vremea când fotografia nu exista, chipurile celor care trebuiau să rămână în memoria lumii — monarhi, nobili, conducători, viitoare regine — erau păstrate prin pictură, medalioane, fresce și sculpturi. Așa circulau imaginile pretendentelor la tron, așa se transmiteau figurile puterii și ale istoriei. Poporul rămânea, de cele mai multe ori, doar o prezență colectivă pe zidurile bisericilor, într-o frescă anonimă a norodului, în timp ce chipurile individuale ale învățaților, conducătorilor și aristocrației erau atent lucrate pentru a traversa timpul. Așa au ajuns până la noi fețele unor oameni precum Marcus Aurelius, despre care se spune că nu era neapărat un bărbat frumos, dar avea o prezență impresionantă, sau Socrate, al cărui chip a rămas în conștiința lumii prin reprezentările artistice mai mult decât prin realitatea fizică.
Marea majoritate a operelor care au traversat istoria — sculpturi, picturi, catedrale sau monumente — au fost comandate de biserici, monarhi sau patroni ai artelor. Arta a avut aproape întotdeauna nevoie de un comanditar. Important este însă ca ea să reușească să depășească interesul sau numele celui care a finanțat-o și să rămână vie prin propria valoare. Să dăinuie independent de cine a plătit artistul. Și cred că trebuie să ne bucurăm atunci când un creator reușește să transforme o comandă într-un act autentic de cultură.
Astăzi s-a vorbit și despre maestrul Bolborea, sculptorul care a realizat statuia Reginei Maria, un artist care trece prin diverse procese și conflicte cu statul, într-o relație complicată între cultură și instituții, în care contractele se oferă și apoi se retrag cu aceeași ușurință. Cu toate acestea, ceea ce s-a văzut foarte clar în lucrare a fost atenția pentru simbol, pentru expresie și pentru frumusețe.
Și poate că nu este întâmplător faptul că vorbim despre Regina Maria. Odată cu apariția fotografiei, ea a devenit una dintre cele mai fotografiate figuri feminine ale epocii sale și, cu siguranță, una dintre cele mai fotografiate regine din istoria României. Imaginea ei a fost folosită constant în presa vremii, în portrete oficiale și în fotografii care au contribuit decisiv la construirea imaginii sale publice. Nu era doar o regină, ci și un simbol vizual al modernității, eleganței și diplomației românești.
Poate că astfel de monumente vor trezi și interesul oamenilor de a-i descoperi destinul. Pentru că Regina Maria nu a fost doar un mare patriot și un diplomat extraordinar al acestei țări, ci și o femeie remarcabilă, o mamă și o personalitate care continuă să inspire. Este unul dintre acei oameni care merită să rămână în memoria unui popor nu doar prin manuale, ci și prin emoție.
Mi s-a părut interesant și să îl privesc de la distanță pe Nicolae al României. Mă întrebam cum este să trăiești într-o familie despre care lumea vorbește permanent, uneori mai mult decât vorbești tu însuți. Dar probabil acesta este destinul celor cunoscuți: să devină simboluri înainte de a mai putea fi oameni obișnuiți.
La un moment dat, profesorul Narcis Dorin Ion (care a și lansat cu ocazia evenimentului o carte dedicată istoriei reginei) povestea cu foarte multă emoție despre istoria acestei mari regine a României, iar privind reacția principelui aveam senzația că ascultă, emoționat, povești despre propria familie, despre propria memorie, întrebându-mă ce simte.
Și probabil că oricare dintre noi, dacă am auzi istorii despre străbunii noștri rostite cu respect și admirație, am fi la fel de mișcați, indiferent dacă numele lor ar apărea sau nu în manualele de istorie.
I-am citit memoriile și scrisorile acestei mari doamne ale istoriei României și știu că așa cum Balcicul și ia românească erau în inima ei, își dorea să rămână în inima poporului, așa că lângă statuia nouă de pe coama dealului de pe aripa Devei, mi-am reamintit că Ea este în inima mea.
Poate că acesta este, în fond, rolul adevărat al unui monument: nu doar să reprezinte trecutul, ci să creeze o punte emoțională între memorie, identitate și oamenii care încă mai au nevoie de repere.
O zi fără cusur
