După cum v-am povestit, eu sunt născut în 73, odată cu eternitatea, spuneam eu… doar că, deh, eternitatea e mai mare cu câteva zile decât mine. Asta ca să nu vă închipuiți că aș fi atât de bătrân, păcatele mele. Sunt verde și sănătos ca o zi de primăvară.

Acuma, dacă m-am întors în timp cu povestirea, să vă aduc aminte de iarna lui 78, parcă. O iarnă cum nu mai văzuseră oamenii din zona noastră de mulți ani… Și nici nu-mi mai amintesc multe zăpezi ca aia de atunci. Poate prin 83 să fi fost ceva asemănător. Știu de aia din 83, că era frate-meu cătană și am mers la el, la Sinaia, printre troiene de doi metri. Erau militarii de-a lungul drumului și făceau pârtie, că nu se putea circula. Două ore a făcut trenul de la Florești până la Sinaia.

Dar aia din 78 a fost o calamitate, nu alta! Două zile am stat îngropați în zăpadă, că nu puteam să deschidem ușa, că intra zăpada peste noi, în casă. Într-o dimineață, m-am trezit mai devreme, să merg la budă. Na, ca orice copil de cinci ani, ce să zic! Buimac cum eram, am văzut fereastra acoperită de zăpadă, emanând o lumină difuză. Ca o lumină de neon, acoperită de un cearceaf. N-am înțeles eu, cap sec, ce se petrece afară și, când m-am întors în cameră, i-am spus tatei că s-a luminat afară:

-Du-te, măi Gogomanule, și culcă-te, că nu pleci acuma la grădiniță! mi-a spus tata și s-a întors pe partea cealaltă. Așa am făcut și eu, bucuros că mai am de dormit și nu trebuie să mă îmbrac pe frigul ăla. Dar, când m-am trezit, două ore mai târziu, am auzit gălăgie în fața casei și am deschis ușa de la intrare. Acolo, nu știu cum să vă spun, dar am văzut zăpadă de sus până jos. Adică atâta cât puteam eu să zăresc de la înălțimea trupului meu mic. Un perete de zăpadă, albă și pufoasă. Și continua să ningă, zicea tata, și bombănea divinitatea că ne-a dat asemenea corvoadă. Era cu lopata în mână, încercând să mute zăpada dintr-un ungher în altul, dar nu a reușit decât să facă un morman până la streașina casei. Plus că de-o parte și de alta a aleii către poartă, apăruseră doi munți înalți până la cerul care începuse să se zărească de sub nămeți.

Mormanul de nea de sub streașina casei s-a dovedit a fi benefic pentru toată lumea: pentru tata, că mai făcuse ceva mișcare, pentru casă, că ținea de cald și nu mai simțeam gerul de afară, pentru agricultură, că ajuta recolta nouă de grâu, dar, mai ales pentru noi, copiii, că ne urcam pe casă de pe o magazie din curtea din spate și ajungeam pe partea cealaltă, de unde săream direct în mormanul de zăpadă, unde ne scufundam până la brâu. Zile de fericire și pentru noi, cum spuneam, că nu mai trăgeam de sania cea mare ca să mergem la derdeluș, ci aveam derdelușul lângă noi. Zile de fericire erau și pentru că școlile fuseseră închise câteva zile și nu mai căram ghiozdanele grele până la școală.

Nebuneala cea mai mare era, însă, când fugeam din casă în chiloți și maiou, alergând, de nebuni, prin nămeții de omăt, până ni se făcea pielea vânătă de frig. Sărmana mama ne alerga prin curte și ne băga în casă, dar, până atunci, eram înghețați bocnă. Mâncam zăpadă și țurțuri de la streașină și, să vedeți gâturile noastre umflate până nu mai puteam să respirăm, că ne spărgea mama amigdalele cu sare grunjoasă pusă pe degetul arătător. Medicamente nu prea primeam pe atunci, așa că ne tratam cu ceaiuri neîndulcite, până ni se umflau buzele de la zeama fierbinte. Căci, dacă nu ne lipeam buzele de cănile cu ceai, se lipeau palmele mamei pe pielea noastră fierbinte de la febră.

Amintiri frumoase din copilărie, amintiri care vor dăinui până ochii mi se vor lipi definitiv, în somnul cel lung și veșnic odihnitor.

Nelson Ciotoi