Aveam, acasă, două sănii: una mare, butucănoasă, făcută de tata la un atelier mecanic de la noi din oraș, și una micuță și iute tare. Era ușurică și se conducea bine, căci nu exista concurs să nu-l fi câștigat. Concurs făcut între noi, evident, pe derdelușul de la „Baba Rada”, cum numeam noi dealul pe care ne făceam, an de an, pârtie de sanie.

Baba Rada a existat în realitate; era o bătrână văduvă, ce locuia într-o cocioabă aflată într-o curte mare, chiar lângă pârtia noastră. Nu am aflat niciodată dacă a avut copii și când a murit bărbatul ei. Noi așa o știam de când lumea: Baba Rada. Mereu ne întrebam cum de nu moare de frig în bordeiul acela, căci erau niște crăpături în pereți, de băgai pumnul în ele. Era urâtă ca vrăjitoarele din povești, cu nasul mare, ieșit din baticul gros cu care se înfofolea. De câte ori o auzeam prin curte, de teamă îmi făceam vânt cu sania pe pârtie, să scap de vrăjitoare. Copiii mai mari îi strigau cuvinte urâte și aruncau cu bulgări după ea, apoi fugeau de bătrâna care ieșea cu un băț în mână, să-i alerge. Niciodată nu prindea pe nimeni, căci nu era capabilă, dar noi fugeam. Iar bătrâna se întorcea în casă, de unde mai ieșea a doua zi, să repete scenele de urmărire.

În fine… Pe pârtia aia de la Baba Rada ne făceam noi veacul, cât era iarna de lungă. Mai aveam noi și alte variante de derdeluș, dar acolo ne obișnuisem să mergem cu toții. Era o pârtie de câteva sute de metri, fără prea multe curbe, astfel că prindeam viteze amețitoare, mai ales că, noaptea, când era gerul mai mare, ne adunam cu mic, cu mare, să turnăm apă pe derdeluș, astfel că se forma o peliculă de gheață, ca în Antarctica. Pe la jumătatea pârtiei, unde era drept, fără curbe, ridicasem o trambulină din zăpadă, pe care turnasem apă. Așa că, încercarea cea mai mare a noastră era să sărim pe acea trambulină, fără să ne frângem gâtul sau să ne rupem mâinile. Săream cu săniile atât de mult, încât ne dureau fundurile la aterizare și era minune dacă rămâneam pe sănii și nu ne duceam, grămadă, în șanțul de pe margine. Cel mai grozav era când făceam trenulețul din sănii și, la trambulină, conducătorul scăpa săniile următoare și, la aterizare, se forma o grămadă de sănii și de copii. Să vezi, atunci, capete sparte și buze umflate!

Sania cea mică, așa cum vă spuneam, era cap de afiș. Bineînțeles că fiecare copil se lăuda cu sania lui, dar cea de care vă spuneam, era, de departe, vedeta. După cum ați presupus, era folosită exclusiv de frații cei mari, excepție făcând zilele când nu veneau la săniuș sau când se plictiseau și ne-o lăsau nouă, prichindeilor. Dar lucrurile astea se întâmplau atât de rar… Noi foloseam sania aia butucănoasă, care se înfigea în zăpadă și ne rupea mâinile, căci abia o urcam doi copii.

Iubeam zăpada atât de mult, încât plecam dimineața și ne mai întorceam seara, târziu. Excepție erau zilele când trebuia să mergem la școală, căci nu îndrăzneam să lipsim sau să nu ne facem temele, căci ciomăgeala era la ea acasă. Dar, în vacanțe, toată lumea era a noastră. Uitam să mergem acasă, să mâncăm sau să ne schimbăm. Să ne schimbăm era mult spus, căci ce era pe noi, era și în șifonier. Ghetele de iarnă erau un lux, așa că ne mai încălțam cu bocanci mai vechi, evident mai mari, pe care îi mai lua mama de la serviciu, când primeau echipamente noi. Iar în mâini, în loc de mănuși, băgam câte o pereche de ciorapi flaușați, găsiți pe acasă. Iar ăia stăteau uscați primele două-trei curse, apoi mai rău ne țineau rece la mâini, căci atât de tare înghețam, că ne scăpam pe noi de frig, încercând să ne dezbrăcăm.

Nelson Ciotoi

photo-Internet