M-a sunat ieri pe la prânz Andreea. M-a rugat să o însoțesc să ia ceva de la cineva. Nu ştiu ce, nu ştiu de la cine şi nu ştiu de ce eu. Nu e straniu? Fac ceva ce nu ştiu ce e şi de ce.

Nu, nu e! Socotesc că au mai făcut şi alții ceva de dragul unui prieten, şi Andreea e un prieten.

Aștept în mașină cuminte. Parcarea din faţa blocului nu seamănă cu ceva din oraşul nostru, e mai ordonată.
A venit mai repede decât mă așteptăm şi pe drumul de întoarcere am cântat toate piesele date la radio.

La ultima curbă, înainte de intrarea în oraș i-am spus “fă dreapta”. Ea se opune, insistă că voi suferi din nou, dar şi eu insist şi cedează. Facem dreapta şi de cum văd drumul deschizându-se în faţa mea, simt iar ca şi cum doar eu fac acel drum şi doar eu îl pot face, doar pe mine mă poate duce la el.

De atâtea ori am crezut că o anumită zi există în calendar doar ca să mă bucure pe mine, că ea e făcuta special pe un calendar care cuprinde o zi de când m-a iubit, două, trei, o lună, două, zece, într-o înșiruire care îmi aparține, exclusiv. Sau o lună de când nu m-a mai iubit, două, trei….
Că parfumul acționează olfactiv doar pentru mine şi doar în ceea ce îl privește, în rest nimeni nu a mai simțit vreodată acel miros şi nici nu are vreun interes special în al resimți, desigur.

Da, ăsta este drumul care mă purta la el şi îl purta spre mine, seară de seară. Alt scop nu avea. Mă deservea sau ne deservea exclusiv şi cu unica motivaţie de a ne apropia pe noi. Şi colbul drumului era special făurit să contribuie la aderenţa necesară apropierii.

Andreea arunca ocheade tot mai îngrijorate, şi conducea prudent. Normal, drumul acesta îi permitea accesul pentru simplul motiv că mă duce pe mine spre el.
Când am ajuns în faţa casei, ieșind din mașină am privit în urmă la cărarea străjuită de copaci cu coroane mari şi stufoase şi i-am zâmbit: “nu ştiu încă dacă te poți închide”. Drumul e o destinație perpetuă.

Andreea a mai încercat o dată să mă determine să ne întoarcem.
“Dacă răspunde cineva la uşă?”
Ştiu ce vrea să insinueze, dar gândul acesta nu încape în minte mea din cauza sunetului propagat de sonerie. El îmi ocupă toată mintea: Ding, dong!

Ușa era întredeschisă.
Intrăm şi păşind nesigur, înaintăm înspre scările ample ce se deschideau în faţa noastră. În ultima secundă ne răzgândim deodată, fără să ne sfătuim şi urmăm sunetul plăcut, muzica ce se auzea din aripa dreaptă. Pe măsura ce înaintăm, începem să distingem versuri şi realizăm că e tot mai tare, şi scaldă întreaga casă.
Nu îmi amintesc difuzoare în ea, dar acum asta e senzaţia.
Păşim, ne oprim, păşim, ne oprim.

 

Andreea mă prinde de umeri şi mă privește cu ochii în lacrimi: “auzi, cântă povestea voastră!”.

Fugim dintr-o dată spre mașină și pornim în marșarier pe drumul ce acum se închidea în faţa noastră.

Andreea se zguduia de plâns. Mă scuturau frisoane și nu înțelegeam de ce e atât de supărată.

Sunt praguri pe care nu le poți trece, sau chiar trecute nici nu mai înțelegi dacă ești înăuntru sau afară, aşa că dacă privind de afară pare tristețe apăsătoare, din interior e probabil depășit demult pragul stimul.

O zi fără cusur