Așa că frații mei, după ce că erau frumoși ca florile, aveau și nume cu rezonanță istorică: Constantin, Daniel, Cristian, Gabriel… O plăcere să îi privești sau să le rostești numele. Dar Ion… Offfff…
Să nu vă închipuiți că m-am îngrășat peste noapte, că am fost dolofan de la naștere. Adică am avut cu mai mult de un kilogram peste greutatea celui mai împlinit frate al meu. Cred că a durat puțin mai mult până și-au făcut părinții rodajul… În fine! De gras ce eram, nu puteam să alerg, ci mă rostogoleam. Mă împiedicam și făceam cunoștință cu dușumeaua prin intermediul nasului, apoi continuam să mă rostogolesc precum o minge de popice. Devenisem atât de experimentat în căzături, încât am rămas cu semne în frunte și cu nasul cât un borcan. Mai rău era că, din cauza sărăciei, nu aveam parchet pe jos, ci o dușumea neagră și atât de deformată, încât îmi intrau degetele între scânduri și le mai scoteam doar când interveneau părinții sau frații mai mari. Care interveneau exact cum trebuie să intervină un frate mai mare, adică cu palme peste ceafă și apelative de genul: ”prostule, iar ai rămas blocat?” Este adevărat că, uneori, scoteam singur degetele de acolo, după ce mă săturam de primit șuturi în fund și încurajări de tipul: ”așa pățești dacă ești prost”…
De altfel, și mai târziu, când plecasem la școală, se mai întâmpla să intru în conflict cu vreun coleg mai mare, care avea ac de cojocul meu. Iar frații mei, veneau să mă îmbărbăteze cu câteva palme peste ceafă, că nu eram capabil să mă apăr singur. ”Vezi, mă, ce pățesc fricoșii? Tu de ce nu ai dat? ” Deci, așa cum vă spuneam, eram campionul bătăilor. Dar nu eram cel care ridica trofeul deasupra capului… Așadar, luam bătaie pentru că eram mic și nu știam să mă apăr, luam bătaie când îmi prindeam degetele în dușumea, luam bătaie dacă nu spălam vasele, dacă nu dădeam cu mătura, dacă nu îmi făceam lecțiile, dacă nu hrăneam cățelul sau purcelul din dotare. Iar toate acestea erau până la sosirea mamei de la serviciu. Ei dispăreau la fotbal, cu praștia prin pădure sau la ștrand și, ce credeți? Dacă nu răzbeam cu treburile, îmi luam meciul și de la mama. Doar trebuia și un țap ispășitor, nu? Iar acela era Prostănache, adică eu. Era un lucru bun și în bătăile astea, că nu îndrăzneam să lipsesc de la școală. Ar fi fost greșeala supremă, iar bătaia mea o știau toți vecinii de pe uliță.
Aș avea atât de multe să vă povestesc, încât s-ar pierde adevăratul scop al povestirii mele. Așa că voi mai găsi ceva timp pe parcurs și vă voi mai aduce în față multe întâmplări din viața plină pe care am dus-o. Întâmplări frumoase, care îmi aduc zâmbetul pe buze atunci când îmi amintesc de ele și întâmplări mai puțin frumoase, care lasă gust amar.
Nelson Ciotoi
Va urma…