Amintiri D-ale lui Nelson
Cred că v-am mai povestit că m-am născut cu cea mai mare greutate dintre frați. Am avut aproape patru kilograme la naștere. Cu toate acestea, de-a lungul copilăriei am fost subdezvoltat, zic eu, căci la grădiniță nu aveam mai mult de treisprezece kilograme, iar la început de gimnaziu aveam doar treizeci, la cei 130 centimetri… ce să zic, eram mai înalt cu o lățime de fir de păr, decât ultimul clasat. Iar aici am inclus și fetele, cărora le cam uitase Dumnezeu măsura!
Cu toate acestea, înălțimea nu mă împiedica să fiu foarte energic. Dovadă că , la orele de sport, eram luat drept reper, iar profesorul mă folosea în punerea în practică a exercițiilor noi, ca pe un cobai în timpul experimentelor. Mie îmi plăcea, însă, și nu mă plângeam niciodată. Învățasem, în toți anii petrecuți între frați mai mari, să execut tot, fără să mă plâng. Pentru că, nu-i așa, săritura leului peste lada de gimnastică era floare la ureche pe lângă căratul lemnelor în sau din magazie, sau mulsul caprelor la șase dimineața, apoi spălat, mâncat și îmbrăcat, până la 7.30, când plecam la școală.
-Ia vino, șoricelule, să ne rostogolim noi peste ladă, apoi să aterizăm în picioare. Iar șoricelul din mine executa, cu inima cât un purice, fiecare exercițiu.
Eram disciplinat și ascultător, de fiecare dată. Probabil că ascultarea provenea din faptul că, dacă ar fi auzit mama că am mers la școală fără teme făcute sau dacă făceam vreo prostie pe acolo, venea în clasă și mă lua la pumneală în fața clasei și a profesorilor.
Profesori care, fie vorba între noi, erau imuni la capitolul sensibilitate, iar noțiunea de bătaie era intrată în ADN. Profa de mate, de exemplu, nu ne bătea rău. Ne dădea cu capul de tabla de lemn, căci pe cea de sticlă risca să o spargă. Nu că i-ar fi păsat de capul nostru, dar tablele de sticlă costau, la vremea aceea, o grămadă de bani. Iar ea nu avea de unde să o plătească, nu? Sau, dacă nu eram la tablă, ne ridica de perciuni și ne căra la palme în cap, că ziceai că e pusă pe repeat, nu alta. Nici elicea de la avion nu avea aceeași frecvență ca mâna ei când aplica loviturile peste ceafă.
Ăla de geografie, Ionescu, ne punea să ne batem între noi, ca să nu îl doară palma, evident. Sau, în același scop, avea un arătător din metal, pentru tablă. Ne lua de la distanță, iar cucuiele din cap treceau în 4…5 zile. Când ne punea să ne batem între noi, era arbitru: cel care își lovea primul colegul, trebuia să o facă cu simț de răspundere, altfel auzeai:
-Așa se lovește mă, fătălăule? Așa te bate și mă-ta, d-aia ești prost ca noaptea. Și se ducea și îi aplica o palmă, de vedea stele verzi, cel puțin până la plecarea din școală, către casă. Iar cel lovit, de frică, își lovea cu sălbăticie colegul, care trebuia să răspundă cu aceeași monedă.
Cel mai tare era proful de istorie, Picu. Avea o sete să ne bată, că ziceai că e după băutură și nu are zeamă de varză, să îi scoată jocul. Curgeau palmele de la el, că ziceai că e mașină de cusut ILEANA.
Mă pusese la concurs cu cel mai deștept copil din școală, care, spre neșansa mea, era la mine în clasă și, colac peste pupăză, mă așezaseră în bancă cu el. Avea ăla un creier, că ziceai că e din gama INTEL. Iar cireașa de pe tort era că îi plăcea să învețe, indiferent de materia predată. Pe deasupra, avea și părinții cu carte și primea ajutor de la ei. Prostache, adică eu, primeam palme și șuturi în fund, până mă hotăram să învăț.
În fine… Eram la concurs cu el. Eu, ciuca bătăilor, care învățam din frică, eram la concurs cu Mackintosh. Care, spre nefericirea mea, câștiga de fiecare dată. Atunci începea calvarul! Diferența de puncte, înmulțit cu zece, pentru fiecare palmă. Rigle de lemn, doar nu vă închipuiați că înghețată. Iar, dacă vociferam, primeam bonus o vizită în toaleta profesorilor, unde vorbeau palmele peste față. Că nu aveam voie să întorc capul. Trebuie să recunosc că am clacat și am ripostat. Cu prea multă forță, zic eu, că s-a cam speriat și m-a lăsat în pace. I-o fi fost teamă că îmi pun capăt zilelor, iar el va fi nevoit să dea cu subsemnatul pe la securitate… zic și eu… Ne-am întâlnit peste ani, la o lansare de carte și i-am amintit, râzând, de clipele alea. Nu uitase. Mi-a spus că eram afurisit și nu avea cine să mă pună pe linia de plutire…
Nelson Ciotoi
photo-Internet