Străina

Antidot. Analiza ingredientelor

O lume fantastică animată de mituri și legende celtice cu călătorii în timp, pline de curaj, alimentate de dragoste și trăind pentru ea,  așa e “Străina”, o carte și o serie TV fabuloasă care descrie, cum spuneam, o lume.

Am ezitat să o urmăresc și-am renunțat de două ori de la episodul unu, pentru că nu mi se părea că ar fi genul meu, dar când mă simt singură, străină în propria mea viață, mă uit la filme, citesc, scriu povești. Așa am ajuns să urmăresc serialul.

Abia după ce am văzut întreaga serie de două ori, la circa doi ani după, am citit și multele volume ale cărții, pentru că ceea ce dă filmul în plus față de carte, (căci este printre puținele exemple în care filmul nu ia nimic poveștii) este o muzică impresionantă și asta m-a cucerit definitiv.

Am urmărit serialul și am citit cartea cu ochii consumatorului de povești, cu cel al autorului care vrea să scrie ceva cel puțin la fel de iubit și cu cel al translatorului care caută sensuri astfel încât să fie limpede mesajul, nealterat în profunzimea lui.

Ca și translator, citesc mult și îmi trec prin mână diferite texte, dar m-a fascinat mereu capacitatea cuvintelor de a varia și de a căra încărcături diferite, în limbi diferite, chiar dacă adesea erau importate ca neologisme dintr-o altă limbă, așa cum este și „atașament”, de exemplu.

Diferența de nuanță între „Outlander” și „stranger” nu scapă înțelegerii celor care vorbesc engleza (aproape toată lumea), dar în limba română, pribeag, pripășit, alienat și dezrădăcinat îți vin în minte cu puțină indulgență, însă „străin” ca termen le cuprinde pe toate și încă ceva.

Singurătatea, copleșitorul sentiment al neafilierii, neapartenenței, lipsa afinităților, căci în ultimă instanță ceea ce te face străin este lipsa acestor afinități comune.

Aici, răsare ideea pe care o datorăm altui scriitor german de data aceasta, „afinitățile elective”, căci Goethe ne-a povestit cu eleganța cunoscută despre cum, libertatea de alegere este în fond limitată, ghidată fiind de preferințe intime, aproape chimice, care prefigurează natura afinităților.

Dar, să revenim la povestea inspirației (antidotul ales).

Mi-a plăcut atât de mult că am plecat în Scoția să fac traseul Outlander, care cuprinde castelele prin care au trecut cei doi protagoniști, Claire și Jamie, în peregrinările lor începând cu fuga permanentă din calea asupritorului britanic și terminând cu nopțile de amor.

Mi-am luat familia cu mine, care vine mormăind că nu are chef și stă la ușa monumentelor, uitându-se pe telefon, până mă întorc eu, dar tot e o victorie, în sistemul meu de valori, (al afilierii, al filiației și afinităților).

Castelele sunt austere și reci, cum mi-am imaginat, chiar dacă în film se face dragoste nebună de nenumărate ori, pe lespezile înghețate.

Mă învârt cu un grup de turiste, da, doar femei, contemplând meditativ. Știm cântecele care s-au auzit la scena cutare, din castelul x, care a ținut loc castelului y din film, și speculăm pe tema cine iubea mai tare și pe cine cu adevărat.

În sufletele noastre fugărite de teama neiubirii, e mult mai ușor să fabulăm despre iubiri imaginare, decât să ne uităm adânc în noi și să ne confruntăm absențele.

La Blackness Castel, folosit ca și Fort William în film, cobor o scară în melc, rece și îngustă, care duce în curtea execuțiilor, într-un turn de piatră gros și trainic, căci știm că datează de la 1600.

Pun, cu atenție, piciorul pe fiecare treaptă, gândindu-mă la cine a construit, cine a gândit, cine a trăit, cine a murit aici, înțelegând că prin acest loc poate trece un singur om o dată, singur, așa cum este fiecare în fața fiecărui pas și fiecărei trepte.

În curtea, unde se vindeau acareturi și suflete, se țineau execuții, mă înfioară cuvintele ghidului care spunea că pietrele pe care calc sunt cele originale.

Așadar, aici s-a scurs sângele celor biciuiți pentru adulter înainte de decapitare ori a mâinii tăiate pentru o pâine furată.

Adulterin, cât de străin de sine trebuie să se simtă omul care nu-și aparține cât să aleagă,  nu aparține unei iubiri clandestine, căci nu are dreptul apropierii, decât cea tainică, nerecunoscută și nu aparține iubirii legitime, căci o neagă într-o pluralitate profund defectivă diminuându-i rostul, înghesuind-o în inimă!

Cât de înstrăinat de lumea reprezentată de mulțimea care nu-i cuprinde pe cei doi se simte îndrăgostitul, care știe o singură inimă, aceea a clandestinei sale iubiri!

Și chiar dacă doi în contra lumii pare, este, a fost, va fi o forță, în fața călăului ești singur ca și când niciodată, nimeni nu te a cunoscut și nu te știe.

Ah, când a ține securea este conștiința ta, spaima inevitabilului te paralizează, iar fiecare bucată din tine ți-e străină și își așteaptă sfârșitul singură.

Fiecare clipă de plăcere pe care ai furat-o ,o plătești înzecit, iar și iar, de fiecare dată când vei privi locul execuției tale, ori spre următorul condamnat.

Revăd scena.

Picurii de sânge aburind cald în frigul zilei, căzuți lângă stâlpul infamiei, când călăul(aplicator de pedepse, împărțitor de dreptate) a bătut într-un piron urechea unui puști, până ce va stabili dacă a furat sau nu.

În poveste, copilul chiar furase un colț de pâine, de foame.

Dilema etică rămâne, peste veacuri și ești iar, singur in fața ei. Dacă a furat de foame, este scuzabil sau doar o circumstanță atenuantă?

Ce-ai furat? De ce ai furat? Crezi că ai furat? Pe cine ai furat? Pentru ce ai furat?

Pietrele astea stau lipite unele de altele, de sute de ani, complet indiferente la pasul zglobiu sau abătut care le-a călcat, martori muți ai trecerii timpului, durerii, vinovăției, dreptății, iubirii, tristeții. Căci toate trec.

Trec imaginile iubirilor, amintirilor ca și peisajele înșiruite unul după altul în drumul meu pe calea celebrării unei povesti, fugărite de roțile trăsurii noastre.

Trăsura, un autocar hibrid, strălucitor colorat, alimentat solar pentru toate utilitățile și având absolut toate utilitățile, asemeni unui castel, în care noi eram capetele încoronate, m-a dus pe străzi înguste, printre peisaje pastorale pe care-mi aminteam, din film, căruțele pribegilor sau a fugarilor din calea asupritorilor în nopți reci și umede, până într-o parcare dotată cu răspunsuri la orice nevoie și din fața căreia se întindea Culloden Moor.

Da. Ca în filmele americane, în care vezi din confortul mașinii un film proiectat pe un ecran departe, cu suc și popcorn pe banchetă și eventual iubirea în brațe, noi ne-am uitat din autocar la Culloden Moor, locul celebrului masacru.

Aici este locul fatidicei bătălii, în care 1600 de scoțieni au fost măcelăriți în mai puțin de o oră și în urma căreia și-au pierdut identitatea națională și au fost, mai apoi, pentru zeci de ani, străini în țara lor.

O întindere dureroasă de suflete pierdute care strigă mut nedreptatea făcută de străinul care i-a trimis într-o luptă inegală, inutilă și absurdă.

Dacă vreo luptă a fost vreodată altfel!

O întindere în care, mlaștina de atunci are acum pâlcuri de iarbă și pietre funerare ca și când morții și-ar scoate degetele afară.

Unii turiști se plimbă agale, cu pași mici, poate pentru că ei pari mici în fața unei istorii, pe care nimeni nu și-o dorește și rămâne singură în urmele pașilor lor.

Eu nu pot călca întinderea considerată monument, deși m-aș apropia să citesc inscripțiile de pe totemuri, dar simt că aș păși peste iluziile lor, peste speranțele îngropate acolo, peste amintirea țelului, obiectivului, dezechilibrului între mic și mare, patriot și fanatic, convins și amăgit.

Cum stau așa, sprijinita de autocar, cu o cană de ceai cald , în mâini, bine îmbrăcată, chiar înfofolită, simt o atingere rece pe suflet, un gând străin pe care-l înțeleg și-l primesc, îl fac al meu și știu că nu sunt  singură în șalul ăla mare, cu cana aia aburindă.

-Tot ce te rog e, nu întreba ce am învățat. Nu încă.

Miturile, legendele, poveștile, cântecele despre o fată care trece prin pietre, călătorind în timp ca să găsească iubirea vieții ei, dincolo de confort și adevăr, despre uriași care despică munții sau despre zâne și spiriduși, care povestesc masacrele făcute de cei răi și îi arată calea în lupta lui, omului bun, pentru a o scoate la capăt între nedreptăți și vicisitudini – sunt cuvinte menite să te însoțească pentru totdeauna și au însoțit dintotdeauna pe cel care le-a cunoscut.

Când aștern aceste rânduri, singură, la masa mea de scris, nu sunt singură, sunt cu toți cei la care vor ajunge aceste gânduri, cu toți cei care se vor simți mai puțin singuri, citindu-le, și cu toți cei care au căutat ceva în cuvinte și fie că au găsit, fie că nu, nu sunt străini de ele, ba le iubesc și le folosesc cu rost.

O zi fără cusur

sursă photo: internet/AI