Străin

Înțelegerea profundă a cuvântului, conotațiile dureroase și antidot.

Străin – care nu este cunoscut și nu cunoaște (pe nimeni) – singur.

Omul spune povesti, de când lumea, pentru a nu se simți singur.

Își spune povestea pentru că, împărtășită, deja înseamnă alungarea singurătății, indiferent dacă este înțeleasă sau nu.

Își spune povestea pentru a schimba gândul, pentru a crea o comunitate sau o stare, în care cine ascultă sau istorisește ,nu este niciodată singur sau însingurat.

V-ați gândit vreodată citind, să spunem, „Romeo și Julieta”, cât de legați ne simțim de eroi și cum reluăm firul epic de acolo de unde a fost lăsat de primul povestitor, Shakespeare, acum 419 ani. De câte ori o citim nu suntem singuri, suntem cu el și toți eroii săi.

Așa sunt poveștile…

Sing me a song

Of a lass that is gone

Say could that lass be I … as putea? Serios! As putea fi eu?

Conotații și antidot

A fost odată ca niciodată o tânără frumoasă și curajoasă, cu o rochie albă.

Era asistentă și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a dus unde a fost nevoie de ea, asemeni soțului ei, pe care nu l-a mai văzut de la izbucnirea războiului. Acum, ei încearcă să se redescopere, să reaprindă flacăra iubirii lor cu o călătorie în misterioasa Scoție, cea plină de legende.

Regăsirea iubirii, dorința cea mai aprinsă a frumoasei tinere, se îndeplinește, doar că nu așa cum se aștepta.

Împlinind legenda, care spunea că iubirile se regăsesc una pe alta chiar de ar fi să treci prin timpuri, călătorește 200 de ani înapoi în timp, unde alege să și rămână, alături de cel care se demonstrează a fi iubirea vieții sale.

Cultă și  inteligentă, știe să își folosească bagajul de cunoștințe în favoarea ei cu abilitate, pentru a depăși vicisitudinile unui veac întunecat, căci se regăsea la 1743, pe care îl străbate chiar dacă știe ceea ce va urma, știe marii înfrânți ai istoriei, bătăliile pierdute și cum trec victoriile.

Este bătută, acuzată de vrăjitorie și aproape spânzurată, închisă, și chiar violată, trăind totul din plin, având curaj, în concordanță cu vremurile în care o femeie doctor era gluma, iar tămăduirea avea o graniță fină cu vrăjitoria, care era pedepsită prin arderea pe rug.

Cu toate acestea, alege în fiecare clipă, să rămână în această realitate, în acele vremuri respectată și iubită de familia pe care a construit-o cu soțul său din acele vremuri și adorată cu pasiune de cel căruia îi spune „ blood of my blood”.

O poveste adevărată este cea care te îndeamnă spre introspecție, te pune pe gânduri și te transpune în altă realitate. Cel care erai înaintea poveștii nu mai există ,ci un alt tu, mai bun, răsare.

Mă regăsesc visând analitic fiecare fir al poveștii, fiecare „de ce” și „cum aș face eu”…

Antidot și conotații (alte vremuri, alte abordări)

A fost odată o fată cu rochie albă, care se plimba pe niște drumuri șerpuind printre piscurile munților, pe care le privea și spunea: „Sunt aici de sute de ani și vor fi mereu” și poate se simțea mai puțin singură.

Apoi i s-a dat ocazia să aleagă: „Uite, în mod fantastic, miraculos, tu poți să fii cu iubirea vieții tale, dar pentru asta trebuie să treci proba timpului, răbdării, indulgenței, suferinței atroce, spaimei continue, a pericolului iminent, dar mânată de pasiune, mângâiată și înconjurată de dragostea și devoțiunea lui nestrămutata”.

Fata în rochie albă s-a gândit un pic:

– Ce suferință? Câtă răbdare? Spaimă de ce?

Apoi, în mintea ei s-a auzit mama care spunea: „ Băieții vor mereu un singur lucru”, „Nu poți avea încredere în nimeni”, „Toți te vor minți și te vor dezamăgi”.

-Știi ce, nu contează. Nu, mersi! Voi sta aici de partea cealaltă, mai puțin fabulos si mai mult realism, în siguranță, și da, dacă trebuie singură.

Când m-am trezit, rochia mea albă era lac de sudoare, așa că m-am schimbat dar … nu destul și am continuat … vizionarea.

O zi fără cusur

sursă photo: internet/AI