Nu pot fi ipocrită, şi să zic că e doar muncă.
Dar, nici nu pot să nu mă amuz când mă gândesc la două domnișoare ce declarau în șoaptă la vestiar, “eu am crezut că e ca la ….. te mai oprești, te uiți la alții, dar aici nu, toată lumea sare”, “e prea greu, în poze părea distractiv”.
Zumba e ca orice sport şi, cel puțin în cazul clubului pe care îl frecventez, ceva în plus.
Unui împătimit de alergare îi va plăcea mereu să alerge, oricât de plicticos mi s-ar părea mie, dar e plăcere în acest sport dacă îţi place.
Înotul, preferatul meu, are marele avantaj că te reunește cu tine însuți, când faci o lansare de la perete cu ieșirea la suprafață peste cca. 25 de metri, îți poate aduce senzația că apa a smuls toate grijile tale. Ieși într-o săritură făcând direct brațe în delfin/fluture, pe care-l combini aprig cu două lungimi de crawl şi două de spate, şi gata, ai calmat toți nervii. I-ai spălat! Şi da, are nenumărate alte beneficii, însă trebuie să îţi placă, şi să ştii să înoţi. Datul din mâini la suprafața apei nu se cheamă înot!
Zumba poate face oricine, oricine vrea să învețe să danseze, să sară, să facă mișcare în veselie şi să se simtă bine.
E mult de muncă, așa cum e la orice fel de curs. După ce înveți chestiunile de bază, tot ca la orice facem, devine plăcerea de a vedea că progresezi, că ești în ritm, că simți mișcarea şi eşti una cu muzica. Dar, nu e niciodată floare la ureche, pentru că nu ne permite instructorul. Cred că are un ţel în viaţă din a face dansurile tot mai complicate şi mai elaborate, iar noi ne dăm în vânt după ele.
Îmi place senzaţia pe care o am când anunță un dans nou. Merge cam aşa: proteste, ea ne declară că ne iubește şi că o face pentru binele nostru, încercăm, ne plângem că e greu, ea ne încurajează, apoi încercăm, ne încurcăm, reușim, terminăm şi aplaudăm încântate ca nişte copii în faţa noilor jucării. Şi apoi, să auzi uralele dacă mai e şi una din melodiile preferate!
E o mână de om, toată numai energie, bunătate şi frumusețe. E ceea ce poţi numi, fără echivoc trendsetter, pentru că dacă te uiți la ea pe scenă, iţi dorești să te autodepășești, când ești obosit și ți se pare greu, ca să arăți ca ea; sau când simți că ambele tale picioare stângi s-au înnodat (cazul meu adesea) nu renunţi, că vrei ca să te miști ca ea. În plus, imprimă un anume sens dinamicii între noi, căci clasic ai spune ‘multe femei, competiție, ceartă, cat fight” .
Ei bine, grație blândeței şi bunului său simț, e ridicol să te cerți, sau dacă ai făcut-o o dată ori nu o mai faci, ori nu te încadrezi formatului.
Cred că în forma ei de a ne alinta pe toți şi pe fiecare, ne-a învățat principiul fair play-ului şi dincolo de sportul în sine.
Nu am văzut pe nimeni îngrijorat de echipament, dimensiuni sau capacitatea de a performa, căci toate suntem atât de mulțumite că ne putem destinde şi simți bine împreună sau măcar una lângă alta, aşa încât atunci când suntem prea multe la sala, ne așezăm astfel încât să-i fie bine fiecăruia.
Sunt pretențioasă în folosirea cuvântului prieten, deci nu pot spune că sunt prietenă cu cele 250 sau câte or fi, de cursante, membre ale clubului, dar ceea ce pot spune este că, oricare din noi când a cerut o mână de ajutor, a primit-o, şi s-au mobilizat mereu precum la şirul lung de petreceri şi când a fost nevoie de ajutor, de orice fel, fie şi numai de reprezentare.
Știu şi eu cum să o numesc? Noroc?!
photo credit: Diomeda Miruna Chirică
O zi fără cusur
