Podul secretelor

partea III

“ coane Ștefan, dacă iți scriu asta e pentru că musai nu am putut să iți vorbesc de persoană și foarte probabil nu voi mai putea. Doamna a primit în bună stare scrisorile trimise de matale, dar pe mine m-a prins la ieșire slujitorul lui, care cum știi nu are mamă, nu are tată, nu are Dumnezeu și mă ține închis aici, cum intri în castel pe dreapta lângă pod. Io nu cred că matale ai să ajungi vreodată aici să mă eliberezi, dar dacă ajungi vreodată, așa cumva, să pui o floare pentru omul tău care știi că te-a iubit ca pe ochii din cap. Băiatul ăsta de lângă mine, zice că îl eliberează mâine că a plătit stăpâna lui, și nu are răni foarte grave așa că poate ajunge până la noi la Boierești și dacă nu, jură că dă răvașul la învățătorul nostru care –i din satul lui. Fii pe pace, doamna ta te iubește cum te-a iubit.

Râmai cu bine, în paza bunului Dumnezeu,

sluga ta plecata, Iliuță”

O simțea caldă vibrând în brațele lui. Tăcu câteva secunde și când o simți că se mișcă, parcă s-ar desprinde din mulțimea în care doar ei erau congruenți, reîncepu cu glas scăzut să citească, blestemând în gând pe Iliuță, ce scrisese atât de puțin.

Ea mai asculta o dată și încă o dată răvașul și plânse sub sărutările lui fiecare gest al micului Nepomuk.

– Vezi tu, fiecare iubire e în sine un Nepomuk.

Din curte se auzeau zgomotele personalului ce venise de cu zori să pregătească castelul pentru o nouă zi.

O nouă zi, o nouă viață, o nouă provocare, sau aceleași, dar cu un nou noi, căci în fiecare zi murim un pic și trăim un pic, și fiecare zi e o mică viață ce urmează altei vieți și înaintea vieților ce vor veni.

Se ridică să privească pe geam, și greutatea regretului de a îi da drumul din brațele sale, materializat, ar fi dărâmat structuri mai groase decât dușumeaua unui castel medieval, în cădere. Dacă ar fi putut da drumul unei lacrimi, unei singure lacrimi, ar fi spălat etajele marelui castel și s-ar fi coborât până în albia râului ce aștepta secată o dovadă vie a vieții trecute, albie ce stă ea însăși dovadă că nu există trecut, nu există viitor ci doar un prezent în care își întinde albiile goale către lumină stând epigon lângă un castel falnic precum a fost, precum va fi, precum este.

Privea pe geam de parcă ceva foarte interesant îi cerea atenția, când în fața ochilor săi se desfășurau și se înfășurau fire de poveste nescrisă și frânturi de speranță învelite în teamă și durere surdă.

– Cum poți să fii atât de fericit și nefericit în același timp, întreba ea, venind spre el în geam.

Se întoarse spre ea și lumina caldă a dimineții care îl scălda îl aducea dureros de aproape și de frumos, ca și când s-ar fi înfășurat în el.

– Uite, o noapte întreagă împreună și nu m-am gândit ca să te sărut în zori e de fapt cel mai frumos. În zori și în picioare, cu soarele dimineții martor.

– Alt Nepomuk, zise ea lipindu-se toată de el, moale și diafană strecurată fără veste sub cămașa lui, ca umbra geamului indusă de lumina dimineții. Putem continua asta mai comod. Dacă ți-ai dori foarte tare să te găsesc cum ai desena o hartă, precum hărțile tale, dar de astă dată o să îi spunem “harta amorului”.

Fără să se desprindă din îmbrățișare, cu inima bătând nebunește și un zâmbet larg așezat pe suflet, cu ochii închiși și nasul cufundat în părul ei, începu să deseneze pe spatele ei un itinerar.

– Ești aici, spune el, apăsând un deget pe mijlocul ei, chiar deasupra jenșilor, aici e castelul, cobori puțin… degetul cobori întâlnind puțină rezistență din partea materialului ce se prindea convins de locul lui pe șolduri, așa că îl ocoli coborând pe sub el, încet, încet, apoi se răzgândi. Vom reface harta invers când spun că urc, cobori și invers, resursele mele sunt aproape epuizate…

– Păcat, era atât de bine.

Un scâncet slab și pielea înfiorată confirmau.

– Nu ai nevoie de hartă, se hotâri el brusc, vin cu tine și după tine, și pentru tine, unde vrei, când vrei, cum vrei, numai haide!

– Bine, se gândi ea să-l necăjească, totuși, în caz că mă pierd de tine, așa e desenul? Și luând una din multe hârtii de pe masă desena un contur de femeie, castelul central pe partea de jos a coloanei vertebrale și apoi o linie șerpuindă în sus, haotic și ștrengar.

– Nu, nu ai înțeles nimic! Noroc că te ghidez eu. Lasă că îl mai desenez o dată însă trebuie să încerc altă poziție, asa încât vei memora mai bine decât toate punțile și podurile tale

După primii zece pași mână în mână, s-au privit în zgomot de voci și pași pe lespezile castelului și și-au dat drumul mâinilor.

– Ia tu, sfântul, te rog. Mi-l dai la lansare. Până atunci vom știi dacă e vreo taină de păstrat.

Coborând solari scările se întâlniră cu Lilla și iubitul ei care avea ceva de vorbit cu Marc. Ea îi salută voioasă, dar își continuă drumul incapabilă să disimuleze dorința de ași trece mâinile pe brațele lui, ori de a se lipi de el, și imensul val de iubire ce o împinge spre el. Întorcând capul îl văzu vorbind însuflețit cu ei, rotind între degetele ce până de curând o mângâiau, șnurul rosu al punguliței ce-l adăpostea pe Nepomuk.

Desfăcu foaia împăturită cu harta amorului şi o privi zâmbind din tot sufletul, apoi își continua drumul, cu pași lenți spre ieșire, așteptându-l să o urmeze.

A mai întors capul de câteva ori, și s-a mai oprit zâmbind să privească harta când el, oprit de vorbă cu alții, o privea pe furiș și îi zâmbea într-un limbaj propriu doar mulțimii formate din ei doi.

Ajunsă pe pod descoperi un grup vesel și gălăgios și își auzi numele pomenit de câteva ori, ochii i se împăienjeniră și mintea părea cuprinsă de o ceață deasă, inima i-a zvâcnit o dată, apoi parcă a uitat să bată. A auzit vocea de bariton a lui Joshua care spunea, “am muncit ca zmeii și am făcut într-o zi cât alții în zece, așa zic românii, ca să vină el la Ilona. Omul ăsta e mort fără ea. Uite-o, uite-o!”

Matei a ieșit dintr-un salt din grupul vesel a luat-o în brațe și a început să valseze și să se învârtă nebunește cu ea în brațe.

Când a pus-o jos, amețită s-a sprijinit de balustrada podului de o parte, numai bine cât să își tragă sufletul și să vadă cum Marc iese din castel și se sprijină și el de cealaltă balustradă a podului cu fața schimonosită de ceva între durere și urme de fericire, teamă și speranță, când colegii urlau de fericire că Matei fusese convins și proiectul continua. Lilla îi sare în cârcă strigând de fericire și el se cutremură iar dezechilibrat din toate părțile, sprijinit doar în încheietura mâini de balustradă, mâna ce ține peste pod sacul cu micul sfânt.

Ochii le-au rămas înfipți adânc unul în celălalt, și probabil s-au umplut de ceea ce era să fie viața albiei de sub ei. In același timp au pornit în jos deodată, din palmele ce nu îi mai sprijineau de balustradele podului, pe o parte un săculeț de piele legat cu un șnur roșu, de cealaltă o foaie albă cu un desen în creion, spre albia unui râu ce nu mai e, sub un pod ce este protejat de un sfânt ce mereu va fi.

 

O zi fără cusur