Desțelenind glia-n grădină,

Stătea bătrânul, plâns…

Plângea domol, fără de vină.

Căci fiul n-a ajuns…

Ștergea sudoarea de pe nas

Și asculta pe drum.

Spera să fie zvon de pas,

Spera, dar nu-i acum…

Îi promisese din trecut

Feciorul, c-o să vină.

Dar n-a venit… Nu s-a putut…

Și vremea e puțină.

Plângea, bătrânul, obosit,

De trudă și de dor.

“Să-l văd odată c-a sosit,

Apoi mă duc să mor.”

O lacrimă curgea ușor,

Pe fața lui brăzdată

Și suspina, încetișor,

Din inima curată.

Pe umerii slăbiți ținea

Flanerul lui de lână,

Iar lacrimile își ștergea

Cu dosul de la mână

“Băiatul meu, nu vreau, acum,

Să mă cuprindă somnul…

Aș vrea să fac, aici, în drum,

O scară către Domnul.

Nu vreau să fiu nepregătit,

Cât te aștept pe tine…

Vreau ca acum, la asfințit,

Să fie totul bine.

” Obrazul îl avea-ncrețit,

Sub părul de pe față,

“S-a-ntunecat și n-a venit…

Sau… vine dimineață?”

Venit a fost băiatul său

După cinci zile …șase…

Dar l-a găsit pe Dumnezeu

Și-un doliu din mătase…

Nelson Ciotoi

photo-AI