+5

0

Nu voi începe cu clasica întrebare “cine nu s-a visat măcar o dată în viață, în copilărie o prințesă sau nu și-a văzut cu ochii minții prințul răsărind în zare pe cal alb să o salveze de banal?!”.

Nu încep așa că nu aș știi cum să continui.

Eu am crescut cu Păcală, Prâslea cel voinic, Nastratin Hogea și povești “de când eram eu mic” care discreditau încercările mamei de a se așeza lângă noi, cu o carte cu coperți frumoase să ne citească basme, noi știam o frază ce trebuia continuată : “când eram eu mic….” Și tata e un mare povestitor, și eroul tuturor poveștilor noastre preferate! (http://sagia.ro/v2/fistic-iu/7-seri-7-povesti-cu-tata/)

Așadar pentru mine, regină sau prințesă e sânge albastru, reprezentare, responsabilitate, lobby, imagine, intrigi….. căci au intrat în viața mea când puteam citi Alexandre Dumas.

Regina Maria avea un contur neclar în mintea mea, pentru că asta face istoria tranzițiilor, pâna la un punct.

O regăseam între sentimente confuze induse de structura internă republicană și liberală, care îmi spunea că nu se putea naște un om superior, doar pentru că s-a născut superior, și să spui că între el și Dumnezeu nu mai este nimeni, îmi părea fatuitate, adăugat ideii că, dacă nu ești produsul acestui tărâm, nu poți reprezenta și conduce un popor care nu e al tău, căci dacă nu ești devotat precum haiducii sau domnii din istorie, ce au plătit cu viața devoțiunea pentru țară, nu îl iubești nu te vei identifica cu el.

Între alte idei legate de vizibilitate și politică, reprezentare și dizgrație, povestea reginei Maria a început să mă fascineze, și dincolo de istorie și istorii, am contemplat, căci e prea puțin spus citit, asocierile ei, descrierile și reacțiile ei, ceea ce a construit și ceea ce a dăruit, ce a cerut și ce a primit.

Am descoperit o femeie complexă și completă, o personalitate fascinantă ce a stat în fața tuturor loviturilor cu eleganța și demnitatea unei regine.

Mai regină decât toate reginele, bântuită de iubiri și iubire, a fost englezoaica surghiunită de fericirea alegerii naive, într-un fund de lume pe care a sfârșit prin a-l iubi, mai presus de iubiri.

Patriotismul și iubirea de neam au fost recunoscute și de dușmani.

Sufletul ei mare a stat lângă românul sărac și lângă soldatul rănit ori bolnav, punând umărul, nu doar florile.

A creat frumos și a reunit frumosul.

A iubit și a fost iubită, așa cum numai o inimă vitează poate fi. Dacă au iubit-o mulți sau a iubit pe mulți, ar trebui să fie treaba legii iubirii să judece, nu a noastră.

A adus Art Nouveau în România și s-a plimbat cu automobilul, preferând mereu caii.

Balcicul, ridicat din banii săi personali, obținuți din cărțile vândute (membră a academiei franceze Belle Arte, și prima femeie membru a Academiei Române) sau Pelișorul, stau mărturie și azi pentru bunul său gust și viziunea sa.

Îmi place cum spune domnul Lucian Boia în “Balcic.Micul paradis al României Mari” : “ Balcicul e Balcic tocmai fiindcă peste Balcicul real și transfigurându-l s-a aşezat un Balcic imaginar”.

Eu sunt unul care visează cu ochii deschişi, de câte ori are ocazia în Balcic. Nu pentru că scriu povești cu crime petrecute la Balcic sau iubiri clandestine pe terase, ci pentru că îmi plimb pașii pe unde au trecut ai săi, şi știu că spunea: “ dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi deplin răsplătită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul e un crez” (Țării mele și poporului meu, 1933).

Și-a numit locul preferat Tenha Yuvah, în turcă Cuibul liniștit care a fost inima inimii ei.

Femeia care rădea ca să nu plângă: “Ne pornirăm pe râs! Uneori trebuie neapărat să râd nițel ca să nu mi se rupă inima și ca să nu-mi fie mintea copleșită de durere.”, a fost adesea nedreptățită de soartă, de vremuri, de istorie, dar a suferit cu dârzenie de mamă leoaică.

Spunea în “Povestea vieții mele” că boala și suferința știrbesc demnitatea, și că poziția orizontală îi scade puterea de a lupta fizic cu durerea.

Spirit liber și cu năzuințe mărețe, se bucura de mare, de scris, de flori, de cai, de frumos și a avut o inimă bravă, inimă ce și-a dorit-o aproape de frumos și de ce a bucurat-o întotdeauna.

Asemeni lui Richard Inimă de leu, regele Angliei, și-a dorit inima în locuri evocatoare pentru ființa sa.“În timpul unei vieți îndelungate, atâția au venit la inima mea, încât moartă aș dori încă să simt că ei pot veni la ea, de-a lungul potecii de crini, care mi-a fost bucuria și mândria”

Istoria s-a opus, și nu i-a făcut dreptate căci a căzut victima geopoliticii încă o dată. Stella Maris era visul ei, imposibil, după cum s-a marcat și ieri (3 noiembrie 2015) prin depunerea inimii la Pelișor. Da, știu că Regina ar înțelege, dar Femeia poate nu.

O zi fără cusur