Odată, când aveam șase ani, părinții mei m-au dus cu mașina la etapa națională de atletism. 

Era august și competiția urma să aibă loc la Eforie Sud. Făcusem febră mare și cu o zi înainte. 

Profesorul m-a bătut pe umăr încetișor: 

-Băiatule, nu pot să te iau în autocar. Arzi și îți lucesc ochii ca mărgelele. 

Începusem să mă smiorcăi, să trag de nas. Profesorul a oftat. 

-Of. Nu te întrista, ești băiat bun și sigur te califici și la anul. 

Mama m-a tras spre ea și m-a strâns la piept, de parcă profesorul tocmai îmi trăsese o palmă.

Înapoi în mașina ei, cu capul lipit de geam, îmi acopeream pe rând ochii și mă întreb dacă eram mai în stânga sau mai în dreapta sau fix pe mijloc, cum era când aveam ambii ochi deschiși.

Mama mi-a tras bărbia spre ea și s-a uitat la mine cu ochii ei rotunzi, colorați într-un albastru neclintit: 

-Se poate? Am muncit așa de mult, a zis.

Și eu o trădasem cu o febră.

Când am deschis din nou ochii eram pe bancheta din spate, proptit pe un munte de perne, cu o cârpă rece și udă pe frunte. 

De data asta la volan era tata, fluierând o melodioară veselă, bătând darabana în volan. Toate geamurile erau rulate până la jumătate și un aer fierbinte ne sfichiuia pe la urechi, ca un roi de albine. 

-Asta e…Dumnezeu vrea să ne vadă mergând pe cărbuni încinși, l-am auzit spunând.

Mereu spunea lucruri de genul ăsta, dar niciodată pe un ton trist: M-au pus pe liber, am un liposarcom mixt în spatele genunchiului, am pierdut banii de chirie la barbut, am văzut o pisică moartă în pubela de gunoi de la scară – a cui o fi fost? 

-Tot rău arată? A întrebat-o tata pe mama. 

-Mai rău! A răspuns ea, plimbându-și privirea îngrijorată de la mine la tata. A oftat și a scos din geantă termosul. 

-Îi faci supă din aia? 

-Îi fac, a zis ea suspinând. Dar n-o să mai ai apă de ness. 

-N-are nimic, oricum e mai bun cu pepsi. Îmi fac d-ăla frecat, a zis el, fâcându-mi cu ochiul. 

Cum făcea asta? Eram în spate, arzând de febră, cu ochii sticloși și cu gura uscată și el știa că trag cu urechea. 

– Avem noi bani de pepsi?, a pufnit mama. Și totuși i-a făcut semn din cap să oprească la benzinărie. Se-noptase și camioanele treceau în viteză așa de mare pe autostradă, de ni se clătina mașina. 

Tata a deschis portiera și o urmărea pe mama cu privirea. Cum își dă părul din ochi cu un aer preocupat, cum desface plicul de supă de pui instant dintr-o mișcare, cum îi răstoarnă conținutul într-un castron de plastic. Cum dă drumul apei din termos să curgă peste tăiței și se oprește la țanc, înainte să dea pe-afară. Deși benzinăria e așa prost luminată. Deși mamei îi tremură mâinile uneori, mai ales când se concentrează.

Tata se uita la ea complet uluit, copleșit de admirație, de parcă după atâția ani încă nu-i venea să creadă că noaptea or să pună amândoi capul pe pernă în același pat. 

Câțiva oameni se opreau să se uite la noi în drum spre mașinile lor. Un bărbat subțire, cu o chelie lucioasă și pantaloni de stofă prinși cu bretele peste o cămașă ieftină din bumbac, tata. Stă tot pe scaunul șoferului, tot cu mâna pe volan, dar picioarele sunt scoase afară din mașină, picior peste picior, portiera larg deschisă. Un copil slăbănog și palid, eu, înfășurat într-o pătură de picnic în carouri, uitându-se în gol. Un firicel de salivă i se scurge pe bărbie. Pare cam idiot. Și lângă el o femeie zveltă, mama, bronzată ca o țărancă, dar cu baticul legat cochet în jurul taliei, care toarnă ceva în altceva și amestecă și înjură uneori, mai ales când îi tremură mâinile de concentrare. 

Mirosul de supă instant mi-a lăsat gura apă. Am scuipat și am auzit scuipatul sfârâind pe asfalt înainte să-l vad dispărând. Trebuie că e foarte cald. Și eu transpir încontinuu, dar transpirație mea e rece, ba nu, e gheață, îmi face coloana să paralizeze. 

Tata a ieșit din mașină și s-a așezat pe ciuci lângă castron, ca să păzească supa de câinii și de muște. Mama nu-i aici. Oare unde o fi? O văd. Vine dinspre benzinărie cu o sticlă transpirată de pepsi. Îl bombăne pe tata pentru micile lui burghezisme, câte un pepsi, aftershave în sticlă de sticlă, scobitori ambalate individual, ca la restaurant, dar tot fuge să i le aducă, tot o aud la telefon vorbind cu prietenele ei, povestindu-le cum își răsfață bărbatul. Am un gol în stomac: femeile sunt ceva ce nu o să înțeleg vreodată.

Aburii de la supă dansează deasupra castronului. 

– S-a mai răcit? Îmi aduc aminte cum întrebăm minut de minut.

Aproape că-mi venea să plâng de poftă și nerăbdare. Ca și dragostea, mâncarea e mai bună când te gândești la ea. Când o anticipezi. 

Când mi-au pus în sfârșit castronul în brațe, îmi tremura mâna pe lingură. Am hăpăit supa, să nu-i dau timp limbii să-și dea seama că acolo e doar sare și ulei, făină și apă. 

Am ajuns la tabară și ai mei m-au lăsat la poartă, cu bagajele. Am văzut nisipul ridicându-se în urma mașinii, murdar, ca un nor de furtună. Când a sunat înăuntru, paznicul a șuierat în telefon: și ce vreți doamnă, să-l trimit acasă cu trenul? Ca să-l aștepte cine să-l ia acasă? Părinții lui mai că l-au aruncat din mașină.

Până la urmă profesorii m-au primit în tabără și am luat locul doi la viteză. Abia apoi am făcut pneumonie.

Dar povestea asta nu începe atunci. Începe mult mai târziu. E doar ceva ce mi-am adus aminte acum, când sunt aproape mort.

Mă gâdilă urechile și când le ating simt ceva umed, știu, încă dinainte să-mi privesc degetele, că e sânge. Are o culoare închisă, mâloasă, de parcă s-a stricat. Nu e ca atunci când te lovești și sângele străpunge pielea, o picătură roșu-portocalie, apoasă. Sângele ăsta pare murdar.

E ceva ce am băut, ceva ce am mâncat. Ceva ce am băgat în gură, în orice caz. Nu mai scap. E inutil să mă gândesc cine a făcut-o, pentru că răzbunarea e luxul celor vii.

Mă înec și mă strânge pielea, mă ustură ochii, mă doare tot corpul.

– Să vă ia mama dr…