+5

0

Nu știu cine este domnul care ţine pagina ziarelor zilele acestea, dar eu nu m-aş reţine din a îmi susține punctul de vedere şi nu aş bate în retragere oricâtă lume m-ar considera snoabă, poate, când afirm că manierele şi politețea sunt “cool”.

Eu nu m-aş supăra dacă școala, sau măcar un exponent al acesteia, s-ar alătura eforturilor mele de a-mi învăța fata că a citi nu e corvoadă, e plăcere, că e important cum scrii, cum vorbești, cum pășești, cum răspunzi şi cui, cum te îmbraci şi unde, unde mergi şi unde nu calci, cu cine vorbești şi cu cine nu e recomandat să te însoțești.

Nu cred că a încerca să înveți o fată să fie gazdă bună şi să păşească graţios, să stea dreaptă sau să nu bea din sticlă, să nu strige pe stradă, şi să nu poarte “fake-uri” e desuet, după cum nu cred că să-l înveți pe un băiat să intre primul în restaurant şi să nu urce scara în spatele fetei, să ţină scaunul şi să salute cu “sărut mâna” e retrograd.
Segregaţia pe criterii de sexe nu e întâmplătoare, căci eu cred că după ce renunțăm la feminism ieftin, e tot o chestiune de educație să recunoaştem că diferențele de gen fac viaţa mai frumoasă şi mai armonioasă, înțelese inteligent şi nu simplist.
Mă tem însă, că avem o culpă comună, ceea ce duce inevitabil la condamnarea bunilor copii şi transformarea lor în exponenţi a unei generaţii superficiale şi dominate de nonvaloare.
Dacă doamna profesoară iese din parcarea şcolii, forțând mașinile ce aveau prioritate să o aştepte, pentru că ea are tupeu şi e profă, iar la nedumerirea mea, care AVEAM prioritate, îmi arată un deget…. în timpul zilei, în curtea şcolii, între elevi (serios? Ce lume e asta?), mă tem că e chiar un bun exemplu pentru mințile necoapte, care acum absorb informația.
Şi, ce văd? Că e “cool” şi a reușit, că a avut ultimul cuvânt, că “m-a făcut”.
Nu vor înțelege că nu îmi pun mintea cu aşa ceva, că integritatea mea şi a mașinii mele e mai importantă, şi că încerc să am minimul de intersectare cu proasta creştere de orice gen, aşa că nu mă interesează să am dreptate sau să am ultimul cuvânt, vreau să șterg şi urma amintirii evenimentului, pentru a putea zâmbi respectuos şi voios următoarei persoane politicoase pe care o voi întâlni.

Treaba asta cu educatul e un job în sine, şi durează toată viaţa, şi fiecare şi-l asumă după capacități.

Din punctul meu de vedere lectura nu e doar un mod de a experimenta bucuria intelectuală a evadării, ci sunt adesea lecții de viaţă. Am învățat asta pentru mine şi continui să încerc să asimilez din ele.
Partea dificilă şi angajantă a misiunii mele este să reușesc să îmi conving şi copilul.
Sigur că la un moment dat se va convinge singură, dar aş vrea să am eu plăcerea de a o face şi să îi recuperez timp.
Astfel, aş putea avea speranța că scăpam conștient şi cât mai rapid de sindromul “bot de raţă” în poze, care ar fi văzut atât de ridicol pe cât este, deşi la o minimă analiză a FB afectează persoane de toate vârstele.

Nu mă grăbesc să sper ca aş scurta faza “prescurtări în comunicare”, ca să fim ca ceilalţi, şi înjurături “că aşa vorbim noi” pentru că acolo avem nevoie de întăriri şi trupe speciale care să ne sprijine, bunăoară, exemple de succes acceptate pe categoria de vârstă şi transformarea rebelului în rebel contra rebeliunii :). Cu alte cuvinte, e “cool” să nu respecţi reguli, dar deja nimeni nu le mai respectă aşa că fii rebel, respectă-le.

În aceeași ordine de idei, în job description exista categoria” speranțe” – acolo integrez faptul că vreau să obțin, şi pentru mine şi pentru copilul meu, ințelepciunea de a nu încerca să cer ceea ce cer de la mine şi de la ceilalţi.
Ah, asta ar fi ideal!
Mă rog, asta e pe “to do list”, deocamdată!
În acest caz s-ar rezolva două aspecte ale problemei :
Unu -că nu te-ai mai supăra când stând la coadă, la bancă, sună telefonul vreunei domnișoare care începe să descrie cu lux de amănunte şi condimentat cu înjurături petrecerea de aseară, în condițiile când la ghișeu lumea chiar derulează responsabil activități, sau când un tânăr care, neîndoielnic cu sudoarea frunţii sale a obţinut banii pentru bolidul pe care îl conduce, opreşte în dreptul altuia să schimbe opinii şi e deranjat de deranjul celorlalţi, căci doar el a pus avariile;
Doi – nu te deranjează ironiile celor care nu înțeleg dorinţa ta de autodezvoltare, şi probabil consideră snobism, retrograd şi desuet tot ceea ce nu pot atinge ei, de parcă ar trebui să îţi fie jenă că preferi să bei vinul roşu din pahar cu picior sau că preferi să folosești fraze în exprimare şi nu onomatopee.
Aici mai am un argument, în sprijinul ideei şi incurajarea copiilor să mă creadă că e “way more cool “ să fii educat: un rasat, un rafinat rezultă prin educație, chiar dacă nu e os domnesc, pe când snobul se va vedea de la o poştă şi fără efort.

Oricum, este mult mai simplu să te ironizeze un “neştiutor” decât să o facă un cunoscător, căci ironia celui din urmă este fină şi ca atare şi mai usturătoare şi vei ştii/putea să reacţionezi în limite foarte înguste.

În concluzie mă raportez la o replica drăguță din “The Intern” când eroina cu vreo trei generații mai tânăra decât Robert de Niro se întreba retoric, într-o conversație cu trei bărbați tineri în căutarea imaginii, ” unde sunt bărbații gen Harrison Ford”, după cum, ne putem întreba unde sunt femeile gen Sophia Loren.
Cum bine semnala o postare pe FB: ceva grav se petrece :

dacă nu reușim să transmitem copiilor noştri, că e mai apreciat genul atletă decât genul starletă.

Aprecierea nu rezultă din cât câștigă, ce mașină conduce, etc ci din valori interne cognitive, care vin din educație, care vine din lectură şi auto-rafinare şi vor da la rândul lor valoare şi interes pentru valoare în jurul lor.

Cu aceasta închei demonstrația mea, mărturisind că, sigur că am scris-o în speranţa că o citește în primul rând fiica mea, care nu este copilul perfect care “imi spune tot”, “are numai 10” şi “niciodată nu iese din cuvântul meu”, mulțumindu-i că nu e o bârfitoare, nu e invidioasă (boală grea), este independentă şi încrezătoare şi da face loc în mintea sa îmbunătățirilor.

Pup, lov ms de laic :), 🙂 E aşa bine când are cine să te învețe şi pe cine să înveți!…

O zi fără cusur