La Săulești, zilele acestea este Campionatul Mondial de Acrobații cu Planorul, a douăzeci și doua ediție și prima organizată în România.

M-am dus fascinată de ideea că ceva așa exotic și elitist se petrece la noi, și ca să vorbesc cu oameni care decid să facă ceva atât de aparte, și să văd de ce și cum.

Acolo, am stat de vorbă cu mulți acrobați din mai multe țări, punându-le tuturor întrebarea “cum ai convinge un adolescent să facă asta?” (mă rog, până la acrobații, e zborul în sine și acesta e hobby-ul care mă interesa, să nu punem căruța înaintea boilor), dar cel mai tare m-a impresionat Pietro, un acrobat italian trecut bine de 60 de ani.

– Zborul cu planorul, zborul în general e un sport frumos și obține un tânăr, un om, riguros și concentrat, iar copilul beneficiază de cele învățate în alte laturi ale vieții lui școlare și nu numai, dar este multă muncă și atunci nu este pentru cei comozi. Însă asta îți poate spune oricine, eu îți spun că pentru mine a însemnat totul.  Pe mine m-a învățat să trec peste durere și suferință și să învăț să trăiesc cu ele, iar pe fiul meu l-a salvat literalmente, pentru că era într-un moment foarte greu al vieții lui și suferința l-ar fi putut împinge pe căi greșite, însă eu l-am îndemnat și susținut să învețe să zboare cu planorul, să pună totul în perspectivă, să vadă de sus totul, și deși în pragul depresiei, activitatea, planurile, concentrarea, rezultatele, au făcut ca zilele să fie una mai bună ca alta și să treacă peste ce a fost greu. În curând, va intra și el în echipa de acrobați.

Toată discuția mea s-a produs după ce în ultimele două săptămâni am asistat la tot soiul de drame adolescentine (și nu prea) și întrebarea tuturor părților era “ce să facem să nu se mai repete?”, iar răspunsul “implicați-vă”. Nu sunt vorbe în vânt! Cu cât copilul e mai implicat și mai activ, mai ocupat și mai preocupat, mai motivat, cu atât mai puține “drame”.

Dacă cineva spune “copilul meu e bine, lăsat de capul lui”, se amăgește și foarte probabil o știe bine de tot.

Esop, în fabula lui cu soarele și vântul, ne învață că dacă vrem să convingem omul să dea jos haina nu trebuie să i-o smulgem,, ci să îl determinăm să o dea jos de bună voie.

Adesea m-am gândit la asta ascultând conflictele asurzitoare sau mute pe care le produc adolescenții, cu ei înșiși sau cu alții. Incredibila energie pe care acești pui de om o au, dacă este corect canalizată, le va alimenta o viață echilibrată și sănătoasă.

Nu spun că ar trebui să stăm ca bigudiurile de capul lor, Doamne ferește! Sau, că ar trebui să le dictăm ce să facă, în condițiile în care ne dorim să compună liber, dar să îi ghidăm, precum sugerează Esop, cu binișorul, să își ocupe mintea și timpul cu ceva folositor.
Rolul nostru nu este să îi antrenăm să fie violoniști de prestigiu, sau acrobați, ori să intre în primele 3 universități din lume, ci să îi creștem și să îi educăm astfel încât să le permită să prospere din orice punct de vedere.

La Săulești am stat de vorbă cu instructorii și piloții Lucian Drumeș, care formează planoriști la Deva și cu Cristian Iorgov, care pregătește la Caransebeș piloți de avion ultraușor (și e unul din Șoimii României, oamenii aceia grozavi care dansează  pe cer).

România este singura țară în care zborul până la 23 de ani este gratis. Tinerii primesc instructori și material didactic, ca și acces la aeronavele aeroclubului României și tot ce trebuie să facă este să învețe cele 9 discipline de examen și să treacă un examen fizic, apoi să treacă proba practică și … cerul e al lor, adică de fapt curenții de aer și pista de la Săulești (și restul țării).

– De ce nu vin mai mulți tineri?
– Vin, dar nu rămân. Nu e ușor. Nici nu trebuie să fie mulți, trebuie să fie muncitori și devotați, responsabili și disciplinați.

În ce mă privește, sunt foarte recunoscătoare echipei de la aerodrom pentru dezvoltarea pe care a avut-o fiica mea de când e în clubul lor. Primul lucru care s-a schimbat a fost perspectiva asupra matematicii și fizicii, de la monstru oribil, la “hai că nu e așa greu”, apoi asupra examenelor, apoi…. oooo, ar fi multe de zis, dar asta în “Scrisori către fiica mea”.

Acum, mai spun doar că “De capul lor versus cu capul lor” se citește “Nu pot fi lăsați de capul lor, ci sprijiniți ca să facă chestii faine cu capul lor.”

Cu capul în nori, dar picioarele pe pământ e cum vreau să îmi văd copila, pentru că asta o face fericită. Dacă o făcea fericită să croșeteze clătite, asta făceam.

PS: între timp, echipa României este cea mai bună din lume la acrobații cu planorul, iar copiii de la Săulești nu mai pot de bucurie (a mea, sărea în sus de parcă intrase la medicină mai repede cu un an 🙂 …)!

PS2: Mulţumesc frumos pentru ajutor, Sebastian Popescu şi Mihai Ramona. A fost “fun” să lucrăm împreună, sper să mai repetăm.

O zi fără cusur