Sau

Recenzie fistichie la “Brățară pe glezna ta”

Recenzie fistichie la “Brățară pe glezna ta”

Partea 1 – despre mine

Cu cât citeam mai mult din acest autor, cu atât mai tare mă miram cât de bine îl înțeleg și cum simt cărțile lui…. și cum treceau așa, lectură după lectură …. Am înțeles de ce îl plac atât de mult pe Radu Paraschivescu.

Abia acum, cu “Brățară pe glezna ta” am înțeles.

Cu mulți ani în urmă, am crezut că am înțeles de ce oamenii nu mă plăceau prea mult. Eu, fiind contemplativă și adânc înclinată spre introspecție, păream dificilă și, poate, chiar suspectă.

(Plan intended — jocul de cuvinte.)

Așa că, atunci când cineva a avut curajul să-mi spună, un coleg de serviciu, … când cineva a avut curajul să-mi pună o oglindă în față, eu am crezut că mă reflectă. Nu m-am gândit niciodată că, în funcție de unghiuri, oglinda poate arăta orice vrei să vezi.

Mi-au spus că mă exprim sofisticat, că au nevoie de dicționar când se vorbește cu mine, că e obositor să mă urmărească. M-am întristat și atunci am renunțat la cuvinte. Am acceptat substitute.

Doar că, nefiind din mine, nu mă convingeau și nu convingeau nici pe alții.

Și m-am întâlnit cu o altă formă a mea: aceea care întâmpina respingerea. Întâmpina respingerea.

(Oximoron intenționat.)

De data asta, sedimentată în timp și vârstă, căci eu nu puteam accepta o lume fără cuvinte la ea, iar lumea nu m-a mai acceptat, pentru că lumea nu acceptă pe cineva care nu o acceptă. 🙂

Așa, cauză–efect, efect–cauză, bulgărele s-a rostogolit și l-a înghițit pe colegul cu pricina,(care s-a și prăpădit între timp, nedrept, prematur) și l-a uitat la mijloc — liant al vorbelor și înțelesurilor pierdute în traducere.

Încă mi se strânge inima la cuvântul neînțelegere, deși am început să manifest tolerant înțelegere pe toate planurile. „Hai să dăm mână cu mână.”

Da, știu, am divagat. Revin.

Radu Paraschivescu mi-a arătat că un scriitor și un traducător are voie — sau chiar obligația — să folosească toate cuvintele: toată paleta lor, toate înțelesurile și îmbinările lor. Și să inventeze altele noi, cu curaj și cu sârguință.

Așa că acestui om–calambur îi spun, cu plecăciune: mulțumesc.

Îi spun mulțumesc eu, cea de 50 de ani, de acum.

Îi spun mulțumesc și eu, cea de 25 de ani, în egală măsură.

Mulțumesc!

Partea 2 – despre ea

“ Brățară pe glezna ta” a făcut asta.

De ce?

Pentru că e un dans de cuvinte, sunete imaginare, emoții și gânduri.

Da, este un love story în toata regula, dar e o călătorie în pas de dans înainte de toate. O călătorie între a vorbi și a asculta, a fi ascultat și a transmite. Dansează imagini, orașe și stări sufletești, citate din cărți si din cântece, se mulează câte o vorbă străină doar în pronunție, căci altfel exprimă o singură limbă, cea a iubirii.

Vă poftesc să îi descoperiți surprizele fără să citiți nimic despre ea înainte, așa cum fac eu aici, vă spun despre ea, dar nu vă spun ce spune ea….

Lectură plăcută!

O zi fără cusur

Gladiola