Altă dată, eram cu un băiat în anii mei, urcați cu vitele pe Dealul Scoarței, cum îmi amintesc că i se spunea pe acolo. Un deal abrupt, cu multe grădini și livezi, cu case înșirate de-a lungul drumului care urca înspre vârf, urmând, apoi, unduirea lină coamei. Undeva, la poalele dealului, era o casă frumoasă, cu o grădină de zarzavat, cum nu mai văzusem vreodată. Băi nene, cred că omul ăla sădea ceapa și morcovii cu sfoara întinsă, că nu vedeai vreo frunză răzleață, care să devieze spre stânga sau spre dreapta. Ca să vezi buruiană între rânduri, nici nu încăpea discuția. Cât era ziua de lungă, stătea omul ăla cu curul în sus printre rândurile de zarzavat, plivind la brazde, rărind, smulgând buruienile sau udând grădina. Ca să nu mai zic că avea omul un talent în ale pictatului, că nu făcea față comenzilor. Și acum mă minunez cum de reușea să facă toate acele lucruri, ținând cont că era o grădină destul de mare, pe care, toamna, o ara cu plugul, apoi, în primăvară, omul trecea la mărunțit și la plantat.   

Îngrijită era și curtea din față, care era traversată de o alee de beton, dreaptă sfoară, care era încadrată de tufe de trandafiri, toți roșii, tunse și aranjate de la poartă, până la scările de la intrarea în casă.     

După cum vă spuneam, eu și prietenul meu, urcam cu vitele la pășune, pe coama dealului, unde erau zone mari cu iarbă. Era o zi de sărbătoare, că se auzeau clopotele bisericii, iar oamenii roiau prin curți, cu coșnițe pline cu colive și colaci. Așa era la țară în vremurile alea:  imediat ce bătea clopotul, omul lăsa tot ce avea de făcut și pleca la închinăciune. Așa și omul nostru; creștin și cu frica de dumnezeu, s-a îmbrăcat frumos și a plecat la biserică, cu coșul plin cu d-ale gurii. Noi, draci împielițați, ne-am înțeles din priviri! Cum a ieșit omul pe poartă, am băgat vitele într-o grădină cu lucernă, aflată imediat peste drum.   

Omul avea grădina în formă de L, cu una din laturi mai îndepărtată, aflată în imediata apropiere a unui pârâu. Așa că am sărit gardul pe acolo, să nu riscăm să ne prindă cineva.  Nu ne-a văzut nimeni și noi, ca hunii, am dat năvală în brazdele omului de ceapă și în rândurile de morcovi. Copii bolunzi, cu mintea dusă după iepuri! Nu conta ce smulgeam și dacă mâncam ceva din ceea ce smulgeam de acolo! Important era să facem paguba cât mai mare! Morcovei abia răsăriți, ceapa verde cu frunza subțire, fire de salată sau răsaduri de roșii, toate au căzut pradă nebunilor. Noi justificam prăpădul, declarând că morcovii sunt prea mici și nu avem ce să mâncăm. Așa că, ori o turmă de mistreți, ori doi copii nebuni, au făcut cam același prăpăd.   

Dar, cum un rău aduce alt rău, când am sărit înapoi gardul, ne-a văzut chiar vecinul în a cărui grădină băgasem vitele. Căci nici ele nu au stat degeaba și au păscut cu spor bruma de lucernă care apucase să crească până la acea dată. Iar vecinul, supărat nevoie mare, ne-a sechestrat vitele și ne înjura de mama focului!

   -Măi satanelor, ce căutați, mă în grădina omului? Crapă inima în el, mă, când o vedea dezastrul pe care l-ați făcut! Și aici cine a băgat vitele, mă? Nenorociților, vă duc vitele la obor, mânca-v-ar bubele de neobrăzați!   

Am fi fugit noi, de nu ne prindea nimeni de la urmă, dar ce să te faci cu vitele? Că, dacă plecam acasă fără ele, ne aștepta altă ciomăgeală. Eu aș fi scăpat neobservat, că nu eram de prin partea locului și nu mă cunoșteau mulți, dar ce te faci cu prietenul meu, pe care îl cunoșteau toți din colțul acela de sat. Și, fie vorba între noi, Nicu, prietenul cu pricina, nu era la prima abatere în ale dezastrului.   

-Nicule, știe, mă, tac-tu ce faci tu pe aici? Tu al cui ești, mă năzdrăvanule?   

Ce, eram prost să spun? Oricum ar fi fost, aș fi inventat ceva, doar ca să scap basma curată.   

-Nu sunt de pe aici, nene, am spus eu cu voce plângăcioasă, conștient de ceea ce va urma.   

-Și, atunci ce cauți, mă, pe aici?   

-Am venit cu vacile, cu Nicu, nene! Și lacrimile îmi curgeau șuvoaie pe obraji.   

-Fiți-ar Nicu al dracu să îți fie, de pramatii ce sunteți! Să vii cu tac-tu de mână, să îmi plătească lucerna, că nu îți dau drumul la vite!   

Nicu al meu era făcut terci și plângea împreună cu mine, de se rupea inima târgului de mila noastră. Doar că a omului păgubit nu se prea rupea și o ținea una și bună că trebuie să vină părinții și să plătească paguba.   

Noi vedeam, deja, bețele din alunul din grădina din spate, cum se unduiesc pe fundul nostru vânăt de la atâtea jordii primite. Și atunci începeam să plângem și mai tare, încercând să-l înduplecăm pe căpcăun să ne elibereze vitele. Nu știu dacă ați făcut cunoștință cu vreo nuia de alun, mulată pe forma trupului… Nu? Mai bine, că nu vreau să vă povestesc și nu doresc cuiva să simtă senzațiile din momentul contactului.   

Să vă spun sincer, de lucerna omului am scăpat nevătămați, căci s-au gândit bătrânii noștri că suntem copii nebuni și facem prostii. Dar, când s-a aflat de dezastrul pe care îl făcusem în grădina pictorului, s-a dezlănțuit iadul. Nici în luna septembrie, când trebuia să plecăm la școală, nu trecuseră urmele de la bețele de alun care se mulaseră cu un succes notabil pe spinările, coapsele și fundurile noastre.

Nelson Ciotoi

Va urma.