Amintiri frumoase mai am din lungile vacanțe de vară pe care le petreceam la țară, într-o comună învecinată, la o rudă îndepărtată de-a mamei, care ne mai sprijinea financiar, când eram la ananghie. El ne ajuta cu bani, iar noi ajutam cu ce puteam, în gospodăria lor, pe perioada vacanțelor. Acum s-ar numi exploatarea minorului, dar atunci era o măsură directă de formare a viitorului om gospodar. Și, deși nu îmi place să recunosc, mare parte a omului care sunt azi, se datorează acelor ani. De altfel, am priceput mecanismul târziu, când mama a recunoscut că nu s-ar fi descurcat cu creșterea noastră, fără sprijinul acelor oameni. Ce știam noi, copii orfani, ce se petrece? Noi știam că mergem în vacanță, la țară.
Ne-am obișnuit destul de repede cu regimul de viață de acolo, cu trezirea la șase de dimineață, cu mâncatul în fugă, cu curățenia prin grajduri, prin curte, cu mersul la pășune cu animalele, cu mersul la fân sau la lemne, pe dealurile din zonă. Cam greu, ce-i drept, pentru un copil de unsprezece ani, dar nu știam cum să reacționăm la vârsta aceea.
Ne făcusem prieteni printre copiii de acolo, copii cu care plecam cu vitele pe deal, la pășunat, sau ieșeam seara la joacă, în puținele momente libere pe care le aveam în perioada pe care o petreceam acolo. Improvizam fel și fel de jocuri, eram atleți, eram actori, eram prestidigitatori și amfitrioni ai scenei. Tot acolo, pe dealurile alea, simțeam viața și ne bucuram de fiecare respirație, de fiecare gest al copilăriei, acolo împărțeam și bucurii și necazuri. Ne strângeam laolaltă și puneam pe un ștergar mâncarea pe care o primeam în traistă, gustând fiecare de la fiecare, învățând, astfel, să împărțim puținul pe care îl aveam: o bucățică de brânză, cu roșii și castraveți, o sticlă cu lapte prins, o felie de salam cu soia sau o cutie cu pateu de ficat. Dar am învățat să nu fim egoiști și am învățat că unitatea ne ajută să trecem mai ușor peste greutăți. Atunci nu înțelegeam, dar mai târziu am priceput ce îi făcea pe țăranii noștri să fie braț la braț în fața greutăților vieții.
Să nu vă închipuiți, însă, că eram niște îngerași îmbrăcați în haine albe, cu harpe în mâini și făcând doar fapte bune! Nici pe departe! Avea Satana grijă să stârnească drăcușorii din noi și să ne îndemne la fapte rele.
Spre exemplu, într-un an, când abia începuse vacanța, ne-am dus la nea Sandu al lui Purcărete, la furat de zmeură și de coacăze. Moșul, gospodar, avea o grădină mare, împărțită în două, jumătate pentru fiecare fruct de care v-am pomenit. Fie vorba între noi, făcea moșneagul un vin de coacăze, de te lingea mâța la bot, după ce beai un pahar.
L-am urmărit peste gard pe sărmanul gospodar și, când am observat că a intrat în casă, țuști iute peste gard, direct în tufele cu zmeură, unde am început să îndesăm fructe în gurile flămânde. Dar, cum spuneam, dracul e negru și nu stă mult la gânduri, înainte de a te îndemna să mai faci ceva rău. Așa că ne-am hotărât să intrăm și în tufele de coacăze, să spargem burțile și acolo. Zis și făcut! Tupilați printre tufe, am traversat grădina în partea cealaltă, hotărâți să dăm atacul. Acolo, unul dintre băieți a văzut un arici și ni l-a arătat. Noi, copii mici, cu minte scurtă, am cam uitat unde ne aflăm și scopul vizitei noastre, și ne-am dat la joacă cu biata vietate, bucuroși, nevoie mare, că avem ocazia să ținem în mână un arici. Așa că am început să facem gălăgie și să revendicăm, pe rând dreptul de proprietate asupra animalului. Nici nu am avut timp să îmi dau seama de unde au început să curgă loviturile cu prăjina, că am primit vreo trei jordii, înainte de a fugi, mai ales că am avut neșansa de a fi cel mai aproape de gard, în momentul atacului:
-Fir-ați voi ai dracului de hoți, numai la mine v-ați găsit, mă, să furați? Și, jap, încă un arac pe spinare. Mă văzuse moșul, probabil, că nu sunt de prin partea locului și țintea numai spre căpățâna mea și spre sărmana mea spinare.
-Ai cui sunteți, mă? Lasă, că vin eu la tac-tu și la mă-ta, să îmi plătească paguba, derbedeii boalii ce sunteți!
Avea dreptate, omul. Nu cantitatea de fructe era adevărate pagubă, ci dezastrul lăsat în urmă de picioarele noastre, căci arăta grădina de parcă ar fi trecut tractorul pe acolo. Dezastrul, de fapt, s-a creat când, în confuzia generală, căutam un loc pe unde să scăpăm de ciomegele moșneagului. Și acum mă întreb, de unde avea atâta energie un om de vârsta lui, căci ne-a rupt spinările cu aracul din dotare. Am încasat eu cele mai multe ciomege pe spate, dar am fost primul care am observat o crăpătură în gard și am tăiat-o pe acolo, de parcă nici nu aș fi fost vreodată. Norocul nostru a fost că vecinul, Cucui (nume predestinat, parcă) nu era cel mai harnic gospodar din comună și nu avea gardurile bine țesute și am avut loc să trecem prin ele. Așa că m-am ales cu o sperietură zdravănă, un cucui în creștetul capului și o zgârietură după urechea dreaptă. Și o amintire pentru o viață.
Pe moșneag l-am revăzut după niște ani când, împreună cu un prieten (care participase la jaf), am fost să cumpărăm doi litri din renumitul vin de coacăze. Mi s-a părut că se uită cam cruciș la mine și că mă recunoaște, dar m-am temut degeaba, căci privirea moșului era din pricina vârstei înaintate.
Nelson Ciotoi
Va urma…