În sezonul secetos, când apa se evapora, din delta noastră rămânea doar un fir de apă timid, care șerpuia printre grămezile de nămol umed și fin. Atunci, ziceam noi, începea sezonul băilor de nămol. Adică ne ungeam din cap până în picioare, sub pretextul că facem băi reumatice. Dar ce să știe capetele pătrate că noi, de fapt, ne băgam boală în oase de la atâta umiditate rece! Mai rău era că, puțina apă care mai curgea pe acolo nu ne ajungea să ne spălăm cum trebuia și ajungeam acasă cu noroi în chiloți, în păr și în urechi. Atunci punea mama copaia aia mare, de tablă, pe care o umplea cu apă și ne punea să ne spălăm din cap până în picioare. Nouă ne convenea, că mai aveam o repriză de bălăceală.

Cele mai multe escapade le făceam, însă, la Cascadă. Nu îi spuneam așa că ar fi fost vreo cădere importantă de apă, ci pentru debitul pârâului care o alimenta, care era, de departe cel mai bogat din toată zona noastră. Era o mică diferență de nivel a solului și apa curgea ceva mai alert într-o concavitate care se formase de-a lungul timpului, spațiu în care se strângea suficientă apă, cât să ne lase să ne bălăcim în voie. Ca bonus, pe deasupra apei trecea o conductă groasă, de gaz, care rămăsese suspendată din cauza eroziunii solului. Țeava aceea era rampa noastră de lansare, trambulina noastră, de unde săream în apă unul după celălalt sau, când voiam să ne arătăm vitejia, săream în apă sub formă de grămadă, urlând, țipând sau cântând.

Ne bucuram de copilărie, fără să ținem cont de lipsurile de acasă, unde sărăcia era prietena noastră cea mai bună și lipsurile făceau parte din meniul zilei. Căci, să nu vă închipuiți că eram singurul cu pantalonii rupți în fund din zona aceea. Nici pe departe! Erau atât de multe familii cu copii care trăiau de pe urma puținului ajutor oferit de stat sau din mila vecinilor mai avuți și mai miloși…

De atunci am prins drag de natură, de pădure, de apă și de păsări. Stăteam ore în șir întins pe spate, în câte o grămadă de frunze, ascultând natura. De la trilul păsărilor, până la zumzetul insectelor. De la clipocitul apei pe vale, până la șuierul vântului printre crăcile copacilor. Vedeam vârfurile arborilor cum se mișcă de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta, într-un dans monoton, dar plin de grație. Priveam, printre vârfurile copacilor, norii albi, înspumați, cum se deplasează pe oceanul cerului albastru, lăsându-mi impresia că mă deplasez eu, odată cu pădurea. Adormeam, amețit de mișcare, în grămada de frunze, unde mă trezeam mușcat de câte o gâză sau câte o căpușă. Dar nu ne îngrijoram. Plecam către casă, voioși, fericiți, urmărind printre crengile copacilor câte o veveriță, care nu se sfia să stea în preajma noastră, mergând din creangă în creangă și dintr-un copac în altul.

De altfel, băieții mai mari plecau la vânătoare de veverițe, înarmați cu praștii și cu bile de rulment, furate dintr-o fabrică dezafectată. Mie îmi era milă de ele și plângeam dacă le vedeam moarte în mâinile barbarilor. Dar, ca să par interesant, mă lăudam la colegi că am fost și eu la vânătoare de blănoase. Doar că, cei mari mă mirosiseră că nu pot să suport și nu mă mai luau cu ei. Mă zgorneau acasă și, dacă nu voiam să plec, aplicau terapia șuturilor în fund și a palmelor după ceafă. În plus mă dădeau pe bingă la mama că nu mi-am făcut temele și că nu am ajutat-o la treburile casnice. Iar mama abia aștepta să “mă roage frumos” să rămân acasă… Și eu rămâneam, păcatele mele, că avea mama un stil de a mă nimeri cu papucul din dotare, sport olimpic, ce să mai! În plus, nici în ziua de astăzi nu știu de unde scotea câte o nuia lungă și rezistentă, nevoie mare. Și le pregătea din timp, zic eu, că nu apucam să refuz ”ajutorul” , că apărea cu nuiaua în mână , ca o prelungire a brațului. De multe ori fugeam, sărind gardul prin grădina vecinilor, dar, în general stăteam să îmi primesc porția, judecând că, dacă fug, pedeapsa va fi înzecită.

Nelson Ciotoi

Va urma.

sursa photo – internet