A aplauda sau a nu aplauda

Gânduri după Concertul de Anul Nou, Stradivarius din Deva

Vineri, 9 ianuarie 2026, a început noul an meloman cu un concert prietenos, luminos, susținut de un virtuos al viorii Stradivarius și de o pianistă remarcabilă, părinții a trei copii – poate cel mai plăcut și mai firesc concert la care am participat.

Am simțit ca și când prietenii mei de o viață, părinții copiilor cu care se joacă toată ziua copiii noștri, tatăl, violonist de talie internațională și mama, pianistă remarcabilă, ne-au invitat la ei acasă și ne cântă la instrumentele lor valoroase, ca un privilegiu între prieteni, într-un cerc restrâns, intim.

Aplauze!!!

Când deschideai ochii, erai în cocheta sală a teatrului din Deva, un loc remarcabil, dacă mă întrebați pe mine.

Revenind la realitate… Programul a inclus trei sonate, fiecare alcătuită din patru părți, lucrări pe care, personal, nu le mai ascultasem până acum. Despre ele a vorbit frumos și elocvent, în română, violonistul Ștefan Tarara, născut la Heidelberg și stabilit la Zürich. Concertul s-a încheiat emoționant cu „Balada” lui Ciprian Porumbescu și „Lăutarul” lui George Enescu, aplaudate îndelung.

Când eram mică, credeam că atunci când voi fi mare va fi acel moment în care nu voi mai plânge auzind „Balada” lui Ciprian Porumbescu sau citind „Peneș Curcanul”.

Au trecut anii și lucrurile nu s-au schimbat.

Poate că a fi mare nu înseamnă să plângi sau să nu plângi, să faci sau să nu faci ceva, ci să înțelegi ceea ce poți și ce consecințe are ceea ce poți. Cred cu tărie că a fi mare înseamnă să te uiți cu drag în jurul tău și să dăruiești cu plăcere din tine celor din jur.

Asistând la concertul despre care îți povesteam, vineri, am simțit că eram în prezența unor oameni cu adevărat mari.

Ascultam „Balada”, amintindu-mi de fiecare dată când mi s-a întâmplat același lucru, indiferent de vârstă. Mi-am dat seama că, în acel moment, nu aș schimba nimic și nici nu contează dacă altcineva îl vede sau îl simte la fel ca mine. Între mine și vioară, între mine și „Baladă”, în acele clipe, nu exista nimic altceva. Era pur și simplu magnific.

Cineva îmi dăruia din lumina sa, iar eu primeam cu bucurie.

Când s-a terminat, a durat câteva secunde bune până să îmi revin la realitate și s-a întâmplat când lumea a aplaudat.

Acel ropot de aplauze, oricât de frumos și meritat, hrană pentru fiecare artist, schimbă starea de spirit, te aduce din concentrare și din reverie… în prezent, teoretic. Practic, nu știu, dar clar rupe vraja.

A aplauda sau a nu aplauda, asta e întrebarea? Sau asta e întrebare???!!! Sigur că trebuie să aplauzi, dar atunci când este oportun.

De aceea NU se aplaudă între părțile unei sonate, pentru că întrerupe conexiunea cu momentul artistic.

Concertul a fost absolut minunat și mă bucur enorm că am fost acolo, pentru că energia pe care o simți la un concert sau spectacol atunci când ești în sală nu se compară cu nimic și, de aceea: Aplauze!! pentru cine a făcut asta posibil.

Am studiat, ca orice om iubitor de autentic, și am constatat că sponsorul concertului / concertelor… chiar susține pasiunile, hobby-urile și oamenii talentați, așa că sâmbătă dimineață am luat ouă de la unul dintre multele lor magazine. Cu tot respectul.

Gazda evenimentului este o doamnă elegantă în tot ceea ce face, nu doar în stilul și clasa evenimentului, care este clar amprentat de domnia sa.

Mă întreb ce părere are despre publicarea unui mic îndrumar pentru noi. S-ar putea numi, de pildă: „Ghid de etichetă culturală”… un soi de „Cod de bune maniere pentru spectatorii de evenimente culturale”. În esență, ar fi un mic ghid care să explice spectatorilor cum să se comporte, cum să se îmbrace, când să aplaude și, în general, cum să respecte atmosfera unui spectacol sau concert astfel încât toți să ne bucurăm de tot ceea ce acești Oameni mari dăruiesc pe scenă.

O zi fără cusur