Am cunoscut zilele trecute un domn special, un psihiatru cu state vechi, ce spunea că boala psihică nivelează cele mai ample diferențe sociale, căci bolnavul de acel gen nu vrea absolut nimic din ceea ce banii pot cumpăra, se bucură de orice şi nu vor nimic, decât să nu fie singuri, că oamenii se pot ajuta pe ei înșiși mult mai bine, dacă ajută natural pe cei din jurul lor, și că mulți o fac fără să cuantifice cât şi ce primesc în schimb, şi aceia sunt oameni şi profesioniști, indiferent de sector.
Un client care lucrează de mulți ani în management de proiecte şi vede dezvoltarea durabilă ca o soluție nu ca un concept la modă, îmi spunea ieri că în oraşul lui, o metropolă italiană, vezi în jurul orei 9 exodul de mașini, în general cu un singur pasager. “Ce spun eu, în marea lor majoritate cu un singur pasager” s-a corectat.
Ca tot locuitorul orașelor mici, mă pregăteam să spun, “așa și”, dar îmi amintesc cu cine vorbesc şi înțeleg că frământarea cuprinde şi îngrijorări de genul “ ai lăsat încărcătorul telefonului în priză, deși telefonul l-ai luat” şi că mai e cale lungă şi probabil prea târziu vom ajunge să gândim natural, cu toţii prin prisma a ceea ce putem face ca să facem bine cât mai mult şi cât mai mulţi.
“Prăvălia de sâmbătă” e un astfel de concept.
Avansează greu cu reținerile şi frânele de oraș mic, dar e norocos că se poate baza pe oameni mari.
Oameni care, au înțeles că e eficient să înlocuiesc găsind o utilitate, că e mai uman să împart cu cei care chiar au nevoie, şi e reconfortant să înlocuiesc fără să cheltui o avere.
Am fost la Centrul de îngrijire şi asistenţă de la Păclişa, cu un grup de oameni care se ocupă de reintegrare socială, şi am vorbit neîntrerupt, ca orice traducător, până în momentul când, slavă Domnului – gazdele noastre (tineri până în 30 de ani cu diverse probleme psihice şi deficiențe mentale) au început să ne cânte o colindă. Atunci am putut să fac un salt în camera alăturată şi să plâng bine, descărcând tonele de emoții date de acești tineri care, mai aveau un pic şi se dădeau peste cap la propriu, ca să fie gazde bune.
Atunci s-a întâmplat un lucru special.
Am fost cât de discretă posibil, dar sigur că nu puteam să dispar pur şi simplu, unul, doi din clienții mei sau din personalul centrului tot m-au văzut…însă nimeni nu a reacționat așa frumos ca Ortansa.
În drumul ei rapid către locul unde colegii se strângeau să colinde, mi-a aruncat peste umăr “vrei un șervețel 
? Intră repede aici” Am intrat în camera ei unde a insistat să îmi dea un pachet întreg de batiste (se vede că a înțeles cu cine are de-a face) şi a fugit să își ia locul în cor. Are 30 de ani şi centrul a crescut-o, după cum declara cu zâmbet larg, doamnelor care o întrebau dacă are familie etc…
Bucuria pe care o demonstrau când ne-au arătat munca lor, sau au văzut că ne place cum cântă (chiar cântă excelent, şi nu am mai auzit colindele acelea) nu are egal.
De aceea “Prăvălia de sâmbătă” va selecta din puținul său şi va duce celor din pavilionul 4 – Centrul de îngrijire şi asistenţă de la Păclişa, câte ceva ce poate nu e neapărat necesar cât mai ales o dovadă de atenție şi își va concentra efortul pe întâlnirile viitoare ca banii să le ofere materie prima pentru atelierele lor terapeutice.
O zi fără cusur
PS Conversaţii echilibrate:
Ortansa mă întreba ce fac eu.
“ Traduc, vă spun vouă ce spun oamenii aceștia”
“ Adică, tu înțelegi tot ce spun străinii?”
“Of, Ortansa, adesea nu înțeleg nici ce spun ai mei, darămite străinii!