Un nou an se încheie.

Știm că la sfârșit de an se face bilanțul realizărilor, sau nerealizărilor; se adună pic cu pic cu speranța că nu dă cu minus.
Nu cred că este cineva care nu își dorește să fie mai bun, că anul care vine să fie unul în care ceea ce am greșit în precedentul să nu se repete, și ceea ce a fost rău să rămână în trecut.
Cred că ești mai bun dacă ierți ce ai greșit, te concentrezi să calci în prezent și te îndrepți senin în viitor.
Nu știu cine nu și-a repetat în gând de mii de ori, că fericirea ți-o poți făuri singur dacă ai înțelepciunea să nu te zbați inutil pentru cea ce nu poți schimba și să acționezi curajos când ceva este de schimbat, cu mare băgare de seamă să le distingem corect una de alta
Știm că trebuie să nu trebuie, ci să fie natural, în natura noastră și să nu importăm importanța, ci să fim adevărați cu noi înșine.

Cred că nu știm că importăm judecăți de valoare: de genul “Cool people” (Să mâncam sănătos, să nu fumăm, să nu bem, să avem doar haine “glam” și companie asemenea, să avem părul perfect și silueta lucrată, să știm ce vrem, iar ce vrem să fie ceea ce trebuie, să fim pozitivi și încrezători și să vedem binele din cel de aproape, să ne rugăm doar când nu mai avem de cine să ne rugăm și calea dreaptă să fie soluția noastră.)

Suntem cu toții într-un fragil echilibru între fine nuanțe. Suntem în echilibru, echilibriști versatili între vis și realitate, între singurătate și haos, suntem suspendați fără ancorări între realitate și iluzie.
Suntem cei mai buni prieteni, proprii noștri inamici. Suntem primii în a ne condamna și a ne ierta. Suntem aproape, căutând departe și plecăm ca să revenim. Suntem capabili să umbrim bucuria cu umbra bucuriei netrăite și suntem în căutare fără să găsim, găsim fără să căutăm.

Suntem echilibriști ce zboară între Inimă și Suflet, cu respirația tăiată fără a înțelege de ce.

Dar, nu se spune că dacă știi numele problemei aceasta e pe jumătate rezolvată?
Știm că numele problemei noastre suntem noi, asta ne face mai buni?

Cred că trebuie să faci ceea ce e omenește posibil. Nu și asta e un clișeu des întâlnit? Aşa că, trebuie că e adevărat, aşadar tot ce putem omenește face e să încercăm, conștienți de fragilitatea încercării.

Încercăm să setăm obiective realiste, și vise îndrăznețe.
Încercăm să ne grăbim încet, încet.
Încercăm să ne deschidem tot sufletul cu toate ușile ferecate și bine păzite.
Încercăm să dăruim, încărcându-ne de tot ceea ce putem lua.
Încercăm să ne extindem orizonturile ridicând ziduri uriașe in jurul privirii noastre.
Încercăm să încercăm.

Să încercăm o rezoluție pentru 2016: în ce mă privește, voi încerca să trăiesc cât mai din plin și mai adevărat fiecare zi a banalei mele vieți extraordinare.

Fragment din ” În atenţia mea” Gladiola Chete 20xxcândva

 

PS Cine nu a văzut “About time” it’s about time!!!
“truth is, now I don’t travel back at all, not even for the day. I just try to live everyday as if I’ve deliberately come back to this one day. To enjoy it. As if it was the full final day. Of my extraordinary, ordinary life.”

O zi fără cusur