Ce este căsnicia, în fond?

Din perspectiva unei femei crescute cu ideea că trebuie să se mărite, dar care nu a vrut niciodată asta… și totuși, a fost convinsă „cu binișorul”. ????

Primul lucru pe care l-am apreciat la soțul meu, de pe când era doar prietenul meu, a fost capacitatea lui de a dezamorsa orice problemă care părea ireparabilă și, în final, de a mă readuce la sentimente mai bune. Eu, una, când mă încăpățânez… greu mă scoți din „fortăreață”. Dar el știe cum.

Așa a fost și cu însurătoarea. Crescută în cel mai tradițional mod cu putință, căsătoria nu era în planurile mele. Eu visam independență absolută și, eventual, un copil care să mă iubească doar pe mine.

La 15 ani, eu și prietenele mele făceam glume: nu ne măritam, dar făceam copii mulți cu bărbați cu defecte majore – cartofori, „cazuri pierdute” – pe care îi aduceam pe calea cea dreaptă. Și făceau acei copii să crească într-un an cât alții în zece ani, să ajungă repede la vot. (Aveam 15 ani, da? Avem o scuză. Dar râdeam ore întregi pe tema asta!)

Și totuși, m-am măritat. Și nu cu oricine, ci cu cel mai bun prieten al meu. De ce? Pentru că a rostit cuvântul magic: „Uite!”

Eu nu sunt din categoria „crede și nu cerceta”, ci mai degrabă din „arată-mi și te voi urma”.
Și el mi-a arătat: „Uite la ai mei. Tata o întreabă pe mama, în fiecare dimineață, dacă i-a spus deja că o iubește.”

Uniunea asta numită căsnicie e, în același timp, complicată și simplă.

Totul în viață e negociere – cu tine, cu viața, cu omul de lângă tine, cu omul mai departe sau si mai departe de tine.

 Secretul nu e să câștigi mereu, ci să tratezi cu respect negocierea însăși.

Important e să înțelegi că „partea cealaltă” nu e un adversar, ci un partener de negociere. Sau, dacă sună prea complicat, un partener de joacă. Pentru că și joaca e tot o negociere și o treabă foarte serioasă.

După ce ați stabilit regulile jocului (nu cele oficiale, cu acte și verighete, ci cele informale, dintre voi doi), tot ce contează e echilibrul.
Cine crede că „cel care câștigă mereu” are avantaj, se înșală.

Serios acum, cui îi place să joace dacă partenerul e mereu înfrânt?

Dacă te bat la table de fiecare dată, mă bucur o dată, de două, hai de zece ori. După aia devine plictisitor.

De aceea, cheia e partenerul pe măsura ta și echilibrul dintre voi.

Eu aș insista pe echilibru.

Dacă te respecți pe tine, dacă îți respecți sentimentele și alegerile, partenerul este deja pe măsură.

Dar cred că asta e o perspectivă „de argint”. Mai vedem ce zic când ajung la „aur”, peste alți 25 de ani.

La bună vedere,
Gladiola