- Noi ne iubeam.
Ea nu iubea pe nimeni, dar pe mine da. Eram oricum nimeni. Cea care venea la fiecare miau, o hrănea, o adăpa, o piaptănă, și ii povestea ziua, pentru ca ea sa nu ma asculte, sa mi se urce in cap si sa doarmă pe cartea sau bluza mea preferata. Găteam împreună, scriam împreună, traduceam împreună. Dormeam și ne trezeam cu grija sa nu deranjam casa. Aveam un soi de complicitate, un soi de noi și restul lumii. Cine face asta? Nimeni.
Eu am un fel de aderență la anumite lucruri, anumite ființe și o viziune proprie asupra a ceea se potrivește și unde. Toți o avem. Asta -i scuza mea ca pot sa plâng după Misha, cum pot sa plâng după clematita care s-a ofilit nejustificat, cum pot sa plâng după prietenul care m-a rănit.
Ați observat cum unii oameni par în simbioza cu casa lor, de exemplu, sau mașina, iar alții parca se întâmplă acolo? Unii se mișcă în bucătăria lor, de exemplu, de parca un peste si – ar croi drum prin apa, iar alții de parca ar întâmpină mai multa rezistenta la frecare. Am o prietena mica de statura, dar naturalețea cu care ajunge la dulapurile de dus în bucătărie, care nu sunt pline de chestii rar folosite, ci uzuale, mereu m-a fascinat, pentru ca nu pare niciodată incomodata. Eu o numesc potrivire la mediu. Nu adaptare. Asortare.
Misha avea zone în care se adapta și zone în care se asorta. Nu am mai văzut asta la alta pisica. Interesant este ca prefera lucrurile pe care le îndrăgesc eu.
Aristocrata ii spuneau prietenii mei. Chiar nu ii ședea bine afara. Se plimba puțin intre flori, se tăvălea un pic pe dalele calde și cerea în casa. Aici da, se potrivea și domina.
A plecat. Nu ar fi plecat de voie buna cu nimeni și nicăieri, nu era prietenoasa decât arareori si nu cu toți asa ca nu prea pot spera sa ii fie bine, dar cine știe, poate găsește un loc în care sa se asorteze.
Doare orice despărțire, dar surâd printre lacrimi când constat cum toți cei care o știu, o cauta pentru mine și orice zvâcnitură gri seamănă speranță.
Nu simt ca pot împărți tristețea asta cu nimeni. Nu vreau sa mai vorbesc despre asta si nici sa aud vorbindu-se. Sunt încredințată ca asa va fi.
În fond, cine citește? Nimeni. Doar cei la care ma gândesc când scriu, când gătesc, când traduc, când ma bucur, când sunt trista… altcineva, nimeni.
O zi fără cusur
