Străin

Când eram mică, o auzeam pe mama spunând:

– La noi, se face ciorba cu borș și rugăciunea cu voce tare.

Ori:

-La noi, obiceiul este să pună fetele busuioc sub pernă și să nu scoată gunoiul în ziua de ….

Restul nu mai conta, căci totul se rezuma la acel distant „la noi”.

Auzisem atât de des, încât împărțeam lumea în „noi” și „ei”, doar că „ei” era mama și lumea de care nu prea știam altceva decât ce spunea ea și „noi” eram ăștialalți, lăsați în afara acelei mulțimi.

Mama nu se avea bine cu mama ei, ceva ce de mică mi-am jurat să nu fac niciodată. Se certau mereu și mama o bârfea cu noi, copiii, că mai mult nu îndrăznea, că e rea și autoritară, egoistă și arțăgoasă.

Drept e că era, Dumnezeu să o ierte!

Nici cu noi nu era prea îngăduitoare. Mereu părea că o sâcâiam cu ceva, și dacă tăceam din gură. Nu avea timp și chef de noi, nici măcar de cei mari, care știa că fumau pe ascuns și le cerea țigări, ca să nu îi spună mamei.

Când venea vorba despre „la noi” nici măcar nu înțelegem cine e în colțul mamei, dacă mama ei nu, și cred că ăsta e motivul pentru care am considerat acel colț, acea mulțime mereu plină, sine die … ca și când mama ar avea de partea ei lumea întreagă.

Eu eram mulțumită că în colțul meu erau mereu cei pe care îi îngăduiam, în primul rând pentru că nu acceptam adversari.

Mama spunea mereu că luasem ce era mai rău de la toți, dar eu vedeam asta ca pe o mare calitate, pentru că bine și rău, erau foarte abstracte în mintea mea.

Se pare că moștenisem „delicatețea” de vulpe bătrână a bunicii, care era deșteaptă sau nătângă în funcție de cum îi convenea, și era tare mândră de asta, și „delicatețea” de cuc a mămăiței care se aciuia căutând atenție pe care însă, nu o dădea nimănui.

De unde știam eu astea, un biet pui fiind?

Ne spunea tata, la culcare. De mici și până nu mai încăpeam, hăndrălăi mari, ne aduna în patul lor, toți înveliți cu plapuma lui, și ne spunea povestea cerbului, a lupului, a fetei de împărat, a mâței cu căruța, a câinelui care moare de grija altuia și a cucului. Ultimele două … adevăr adevărat.

Așa că, cine nu știe?!

Cucul este o pasăre foarte solitară, dar care depune ouăle în cuibul altor păsări. Nu se ostenește să își facă propriul cuib, ci folosește unul gata făcut. Și nici grijă nu-i poartă puiului. Nu, nu! Pasările cred că e unul din puii lor și, ce să vezi, încet-încet, pe măsură ce cucul crește, scoate din cuib ceilalți pui, așa că mama va hrăni unicul pui supraviețuitor, dar care nici nu e al ei.

Cum mă simțeam știind toate astea?

Nicicum!

Știam cum e bunica, știam cum e mamaie. Făcusem factorul comun la școală. Îmi dădea bine calculul.

Despre ei nu mi-a zis nimeni niciodată nimic și nici eu nu am întrebat. Poate că, fiind fată, trebuia să semăn cu bunicile, cine știe!

Oricum, eu îmi făcusem socoteala și acolo, dacă eram cumva abordată: bunicul era harnic și tăcut, niciodată bucuros, dar nici trist, tataie era important, sau așa credea el, că eu nu-l prea vedeam făcând ceva.

-Cu cine semeni tu, zgâtie? de mă întrebau, aveam răspunsul pregătit.

-Cu amândoi, că știu să tac important.

Frații mei erau mereu roșii în obraji și urecheați ba de bunici, ba de părinți și nu mă băgau în seamă.

Nu conta.

Mă băgam eu între ei și îmi luam partea când și dacă îmi trebuia ceva.

-Avantajul ăluia mic, ziceau ei.

-Avantajul celei istețe, tăceam eu.

Oricum, pentru mine nu exista un „noi” și un „ei” și nici nu aveam urme de sindromul „privitului peste gard” ori a „celui lăsat pe dinafară”. Nici nu știam că nu am… Poate ăsta e motivul că mă fascina așa mult acel „la noi” spus de mama, adesea cu nostalgie, uneori cu regret și rar ca o scuză.

Crescând, mă înstrăinasem și eu de unele practici pe care le găseam puerile, de acum, dar să caut să înțeleg, rămăsese preocuparea mea cea mai intensă. Așa se face că oricât căutam nu reușeam să văd în acel „noi” urmă de părinții ei, căci nu mi se părea că mamaie sau tataie se dădeau în vânt să aparțină unui grup, oricare ar fi el. Sau, cel puțin, așa înțelegeam eu.

-Nu mai tot știi tu atâtea, îmi spunea bunica, de câte ori încercam să mă consult cu ea legat de teoriile mele.

-Taci, tu! Îmi spunea tata. Astea nu sunt discuții de copii.

Pe restul nici nu îmi trecea prin cap să îi consult. Frații mei, probabil m-ar fi băgat cu capul în wc, iar mama …… pe ea nu o întreba nimeni niciodată, de ce aș face-o eu?!

Dilema mea se adâncea pe măsură ce trecea timpul, pentru că mama, firesc, aduna experiența într-o realitate din care făceam și eu parte, dar continua să vorbească despre un „noi” care mă excludea dramatic.

Tatei nu îi plăcea tonul ei, așa că mama a vorbit mai mult cu sine.

Tata găsea hibe tuturor și vedea fiecare prietenă de-a mamei țoapă sau enervantă, așa că mama stătea mai mult cu gura pe noi.

Tatei nu prea îi convenea nimic din ce făcea mama, așa că ea își vedea de treabă, boscorodind tremurând a neîncredere.

Eu memoram senzații, sentimente, replici, până și mirosuri, legate de un eveniment sau altul și sortam în segmente cu „de făcut” și „de evitat”, analizând consecințele așa cum le vedeam eu și cât vedeam eu, chiar dacă trebuia să mă ridic pe vârfuri.

Când am terminat clasa întâi, țin minte că am primit o bicicletă, ca premiu pentru că am fost un copil silitor.

-Tiiii, cine a mai primit în casa asta o bicicletă premiu, nou-nouță!? …

Îmi amintesc mirosul de nou și metalul rece, șaua lungă și neagră, dar nu îmi amintesc să mă fi învățat cineva să mă dau cu bicicleta.

Fratele meu mai mare s-a însurat cu o fată foarte faină. Întâia mea cumnată era amuzantă și complicea mea, căci nu avusese surori, iar mie îmi era atât de dragă.

Într-o zi, când ne invitase la masă, m-a primit în bucătărie cu ea să pregătim garnitura pentru al doilea fel care urma să fie servit. Nu accepta pe nimeni acolo, doar pe mine. „Să nu zică că nu știu să îmi îngrijesc musafirii” spunea, insistând pe cacofonie.

-Am făcut piure cu brânză, că așa se face la noi.

-Hopa, îmi spun în gând. „La Noi” și ea are acel celebru „la noi”. Unde ‘la voi’, soro, zic cu voce tare?

-La noi, în familie. Dar ce zic, în tot satul, nu e unul să nu pună brânză în piure.

-Aha! … cad eu pe gânduri

-Ce-ți puie mintea, fătucă?!

-A, nu, nimic!

-I-ar fi plăcut bunicii tale?

-Nu știu, zic cu tristețe, căci se dusese de câteva luni.

Apoi, s-au dus și ceilalți bunici. Unii mai încet, alții mai cu zarvă, dar toți istoviți de propriile căutări, în care nu mă primeau și pe care eu continuam să le văd ca fiind mari, importante și adevărate cum eu nu voi fi niciodată, dat fiind că până la final mi-au zis să tac, să îmi văd de treaba mea – care evident nu era și a lor.

Când s-a născut primul meu nepot, fratele meu a făcut o masă mare cu toată familia și a gătit cu soția lui, întâia mea cumnată, cum îi rămăsese numele, feluri multe și rafinate și ceva pe lângă, pentru cei care nu gustă chestii prea sofisticate.

Am intrat și eu în bucătăria lor, toată plină de vase, oale și mirodenii împrăștiate peste tot și întreb cu ce să ajut.

-Fă piure, spune ea

-Cu brânză, ca la voi? întreb iute, obișnuită să nu fiu luată în seamă, ci doar direcționată.

-Ce ?

-Ai zis că faci piure, ca la voi, cu brânză!

-Am și uitat puiule, fă cum știi că le place alor tăi, nu pierde vremea cu ce zic alții, spuse ea ocupată și își văzu de treabă.

I-am ajutat și la servit și, când am pus platoul pe masă, lângă mama, ea îi explică mătușii că „la noi, se face spanacul cu sos de roșii, nu bechamel”.

Atunci am înțeles că înțelesesem de mult că există mai multe feluri de „la noi” și că unul dintre ele e singular, defectiv de plural, chiar.

Am îmbrățișat-o cu tot cu scaunul pe care stătea la masa, oricât s-a ferit că îi șifonez cămașa, și i-am zis că nouă ne place oricum îl face.

Nu cred că m-a crezut, dar nu contează.

Contează cum am construit noi, cum am clădit acel „La noi” în care să ne simți pe toți, indiferent unde am fi și când îl invoci.

Ca să nu îmi scape nimic, am închis bine ochii și ți-am dat cheia ție.

Am pus acolo, cum spune cântecul, diferența dintre apropiere și vecinătate, diferența dintre distanță și separare, dintre singur și însingurat.

Deschizi dacă ai nevoie, deși nu cred.

Cu drag,

mama

O zi fără cusur