Activitatea mea favorită era scăldatul, așa că nu conta bazinul în care îmi desfășuram activitatea: iaz, apă curgătoare, baltă sau lac în creierul pădurii. Important era să fie apă. Dacă era curată sau murdară, era, bineînțeles, o altă discuție. Eram ca un rățoi care, imediat ce vedea apa, țuști în ea! Îmi plăcea, bag seama, senzația aia nasoală din nas, atunci când iei apă și ai senzația că trebuie să sufli tot timpul nasul, în speranța că vei scăpa de surplusul de lichid.

Primul contact cu apa adâncă, am avut-o pe la 4-5 ani, la ștrandul de la noi din cartier. Stăteam pe margine și priveam cu jind la toți tinerii aceia care săreau, zgomotos, de la trambulină, apoi înotau către mal, ca să o ia de la capăt. Alții, pur și simplu călcau apa și priveau către cei de pe trambulină, strigând cât îi țineau plămânii, doar pentru a se face remarcați. Era un vacarm general, în care fiecare vorbea cu fiecare, fără să fie un zgomot distinctiv. Doar strigăte, zgomotul apei la contactul cu trupurile sau scârțâitul trambulinei ruginite, atunci când cineva sărea cu elan. Râdeam cel mai mult când băieții se băgau la fund unul pe celălalt sau când jucau leapșa și cel care se punea, obosea atât de mult, încât nu putea să evite nebunii care se urcau pe umerii lui, băgându-l, adânc, sub apă. Așa cum spuneam, o nebunie generală, cu râsete și glume duse la limită.

În tot acel vacarm, fratele meu cel mai mare a considerat că cea mai bună metodă să învăț să înot este terapia de șoc. Așa că m-a luat pe sus și m-a aruncat în apa cea mai adâncă, privind la mine cum făceam scufundări la concurență cu bolovanul care se scufundă direct și rapid spre fundul apei. Cu siguranță că am câștigat concursul cu bolovanul, că nu îmi mai amintesc decât că am fost scos de acolo de o fată de vreo douăzeci de ani, care observase faza și și-a dat seama de pericolul în care mă aflam. Și, în timp ce fata respectivă mă ajuta să elimin surplusul de apă pe care îl înghițisem cu atâta generozitate, fratele meu mă căuta, disperat, în bazinul cu apă, strigându-mă pe nume și privind, speriat, de jur împrejurul bazinului cu apă. Făcea scufundări mai ceva ca scafandrii militari, intrând, căutându-mă pe fundul bazinului și ieșind la suprafață, ca să inspire aer proaspăt și să o ia de la capăt.

Când a primit, în sfârșit, vestea că sunt, bine-mersi pe mal, bașca îngrijit de o fată atât de frumoasă, cine credeți voi că și-a luat nelipsitele palme peste ceafă? Fata? Nu, nicidecum! Și le-a luat tot Prostache, adică eu. Cică să nu mai fac d-astea, că l-am speriat de moarte!

Și n-am mai făcut așa vreo doi ani, că eram atât de speriat de apă, că mă sufocam doar când îi vedeam luciul. Doar că îmi doream și eu să fiu curajos ca frații mei cei mari și să pot să înot în ape adânci, nu numai în ligheanul cu apă. Dar știți și voi că înot se numește când ești capabil să te menții la suprafața apei, nu călătoria aceea rapidă, către fundul bazinului. Iar dorința de a învăța să înot mi-a observat-o un alt frate de-al meu, care mă lua cu el la un bazin care ținea rolul de răcitor pentru apa cu care se răceau utilajele, în incinta unei fabrici de cauciucuri din zonă. Era un bazin cam de zece metri pe zece, adânc de patru. Eram, în permanență, cel puțin douăzeci de nebuni care ne scăldam acolo, deși era interzis. Dar nimeni nu se supăra de înghesuiala din bazin și era atâta zgomot acolo, că se auzea de la sute de metri depărtare.

Fratele meu, mai cerebral decât cel mare, mă lua cu el și mă așeza pe o margine a bazinului și mă încuraja să împing în picioare, astfel încât să ajung până la el. Și a tot mărit distanța dintre noi, încât nici nu am realizat când am început să mă mențin singur la suprafața apei, căpătând încredere în forțele proprii. Iar din ziua aceea, singurele guri de apă pe care le înghițeam, erau cele de la sursa de apă potabilă, atunci când îmi era sete.

Cât era vara de lungă, noi eram la scăldat. Spun noi, că mai erau copii nebuni ca mine în cartier. Dacă nu aveam bani de intrare la ștrand, fie săream gardul, fie mergeam la bazinul de care v-am povestit, din incinta fabricii de cauciucuri. Dar acolo riscam să dăm peste nea Zaharia, un angajat zelos, care, dacă nu ne alerga pe acolo prin curte, ne turna ulei ars în apă și ne rezolva pentru o săptămână-două.

– Iar ați venit, derbedeilor? Voi mă băgați în pușcărie pe mine, mă! Lasă, că mai am ulei ars, ce credeți voi, că s-a terminat? Și venea cu un cazan de tablă, de vreo douăzeci de litri, și turna tot în apa în care doream să ne scăldăm, ca niște copii dornici de aventură.

Atunci plecam pe Ialomița, la vreo șase-șapte kilometri de la noi. Mergeam în gașcă, prin pădure, și nici nu știam când ajungeam. Dacă ne grăbeam și plecam dis de dimineață, ne ducea cu basculanta un nene de la noi din cartier, care trecea pe acolo în drumul spre serviciu. Și, de cele mai multe ori, tot de acolo ne lua la întoarcere, când eram zgribuliți de frig și chirciți de foame.

-Unde ați umblat toată ziua, măi netrebnicilor? Ne lua mama, disperată de împielițații care eram. Ne vedea uzi, bronzați, juliți și hămesiți de foame. Ce credeți, că avea cu cine să stea de vorbă? Săream pe oala cu mâncare și puneam în farfurie fără să mai așteptăm să se încălzească. Dar, nu știam noi, atunci, că sărmana mama era bucuroasă că ne-am întors întregi din peregrinările noastre prin toate colțurile zonei.

Un alt loc pentru scăldat era într-o vâlcea, în imediata apropiere a casei, între două dealuri împădurite. ”La Baltă” era o mini deltă unde cursul apei se despărțea în trei ramificații, având între ele insulițe de nisip fin, numai bun de joacă. În sezonul ploios mica deltă se inunda și se forma un lac în care ne bălăceam doar în zilele ceva mai călduroase. Căci iarna, la vremea înghețului, se forma un patinoar de ne era mai mare dragul să jucăm hochei, până la extenuare. Vara, când erau căldurile cele mari, rămâneau trei firișoare de apă, iar scăldatul însemna o manifestare porcească, adică mai mult ne tăvăleam prin noroi, decât să ne scăldăm.

Stăteam atât de mult pe acolo, încât ne săpasem un adăpost în pământ, sub un mal împădurit. Am muncit săptămâni întregi la adăpostul ăla, pe care noi îl numeam ”cazemată”, după cazematele nemților de pe dealurile orașului nostru. Aveam un locaș în carte făceam focul și frigeam bucăți de carne, pe care le aduceam de pe acasă. Ce credeți, că mai conta că așezam carnea direct pe jar și se ardea la suprafață? Nici vorbă! Curățam jarul și arsura de pe bucata de carne și înfulecam, neghiobi, carnea mai mult nepătrunsă la interior. Tăiam carnea cu un cuțit improvizat dintr-o coadă de furculiță pe care o ascuțisem pe polizor. Furasem eu un cuțit de acasă, dar l-am pierdut undeva pe drum și, bineînțeles că mi-am luat meciul de la mama, care a trebuit să gătească cu o vechitură de cuțit, uitat de sărmanul tata într-o magazie din curtea din spate.

Nelson Ciotoi

Va urma.