Când eram mică voiam să fiu haiduc. Mai mare un pic, îmi era clar că voi fi un manager. Nu conta dimensiunea activității sau responsabilităților pe care urmează să le am, dar știam că voi fi un manager.
Așa s-a făcut că am vrut dintotdeauna să merg la ASE, la București. Ceea ce am făcut, de două ori, că prima dată nu mi-a ieșit. 😉
Îmi amintesc cum zicea moșu, Dumnezeu să îl ierte, “De ce te duci din nou acolo dacă tot nu te-a primit prima dată? Mergi și tu la o facultate mai aproape.”
Nu îmi amintesc foarte multe din viața de student, decât permanenta competiție cu tine însăți care reușește să o insufle Bucureștiul și dificultatea de a face față prea multor provocări, asta deși trebuia să alegi clar una.
Îmi amintesc cu plăcere serile la cafeneaua scriitorilor, pe Dacia lângă Piața Romana, și serile cu Cristina prin cotloanele centrului vechi a Bucureștiului -cum numai un bucureștean te poate duce, îmi amintesc joaca permanentă în care eram înscrisă cu Cristina “cealaltă” (căci patru ani de facultate “cele două Cristine” erau prietenele mele, ghizi, consilieri și confidenți, prototipul omului bun și generos în orașul mare și destul de hain, altfel).
Îmi amintesc o seară în sesiune, când aveam 39 febră, stăteam în Cihoschi, și a trebuit să merg în clădirea veche să verific orarul examenului, adică să ies din curte și să ocolesc colțul clădirii, practic. Eram atât de beteag că am intrat cu capul în ușa de la intrare.
Îmi amintesc căldurile vara și frigul iarna, îmi amintesc fascinantul mod de a urca pentru a coborî si a coborî pentru a urca iar, să ajungi în cine știe ce cotloane ale clădirii vechi a ASE-ului, una dintre cele mai frumoase clădiri; îmi amintesc referatele despre creșterea vânzării la Eugenii și prazul în Piața Amzei, de competiția din cămin din Moxa, când stăteam pe coridor la țigară și ne lăudăm cu ce notă am luat examenul din ziua aia; mizeria de cămin care a fost Cihoschi, în curte interioară a celei mai celebre clădiri a Bucureștiului, în care mersul la toalete era sport extrem, iar dușul ca la lagăr, și în care, întotdeauna, inevitabil la sfârșitul weekend-lui toate chiuvetele erau înfundate (prin toate vreau să spun vreo 4 la două etaje sau 3 de cămin și camere arhipline).
Îmi amintesc de Irina, de casa Irinei ce avea geamul față în față cu geamul camerei mele de cămin și făceam schimb de cursuri pe geam; de Șerban – un tânăr slăbuț și simpatic care zicea că are mai mult material pentru radio decât pentru licență, deși i-a mers chiar foarte bine la licență; mi-l amintesc pe Cosmin (care acum șade de dreapta președintelui nostru) cât era de amabil și de drăguț cu fiecare și cum îmi spunea la terminarea facultății “Nu pleca! Stai și fă master, Bucureștiul nu iartă!” ; glumele lui Cristi care considera că dacă pe mine mă cheamă Gladiola și pe mama Violeta, pe fratele meu neapărat trebuie să îl cheme Ghiocel; amabilitatea lui Alexandru, bucureșteanul cu rude în Ardealul pe care îl lăuda cu orice ocazie, sau spontaneitatea Andreei care era atât de frumoasă, e și azi, că nu își lua lumea ochii de la ea, când apărea pe coridoare, și cum într-o zi, când căuta o brichetă a interpelat singurul și cel mai stingher dintre băieți, cu întrebarea “nu ai un foc?” și el răspunde neașteptat “ba da, la inima pentru tine”.
Îmi amintesc serile de jucat volei până când se învinețeau mâinile, doar să nu cadă mingea jos, în curtea căminului Moxa, îmi amintesc practica la Senat, când am cunoscut o mulțime de studenți de la SNSPA și Litere, și vara petrecută la Casa Poporului, zilele de cazare în cămine, cu practica în cadrul facultății și cum am spus că niciodată, în viața mea, nu voi cere părinților mei să vină la București pentru cazare, fiindcă este atât de umilitor cât poate fi și dacă pot să îi scutesc de asta o voi face. Și cam atât…
Trebuie o întâlnire după 20 de ani, să vedem ce ne reamintește. Mă gândesc să am o “După 20 de ani – înainte”, și o” După 20 de ani – după” reuniune. Așa vom vedea dacă oamenii au devenit mai buni, dacă amintirile ne bucură și în general cum ne-a tratat viaţa. Realitatea e că am niște emoții!… AMR 5.
O zi fără cusur

One response to “După 20 de ani – înainte”
[…] 20 de ani – după” jurnal de călătorie, este continuare la “După 20 de ani – înainte” cam tot aşa cum au oamenii ceva în comun după 20 de ani. Sporadic […]