19 Mar 2017

Sagia. Povestea tălmaciului

0 Comment

Sagia (povestea tălmaciului) era traducătorul curții. Purta mereu veșminte albe, simbol al neatârnării și nu intervenea niciodată în discuții, nici măcar interpelată, decât după ce lepăda de pe umeri o mantie scurtă, ce îi cădea până la mijloc, acoperind umerii ce purtau povara mesajului transmis de la un interlocutor la altul.

– Vrei să-mi vorbești mie? Vrei să-ți vorbească Sagia și nu tălmaciul, întreba ea. Dacă răspunsul era “da” cu mantia lepădata își spunea partea, dacă era “Nu” punea mantia la loc și tălmăcea celuilalt ceea ce se vorbise.

 Povestea ei e legendă, și stă pe buzele tuturor bunicilor când își adorm copiii, din cele mai vechi timpuri și până azi. Sagia, povestea tălmaciului.

 ****

Era odată ca niciodată o fată frumoasă, cu un dar ce numai unui suflet curat îi putea fi hărăzit, darul de a pricepe și a vorbi graiurile altor neamuri. De era vreunul că nu-l știa pe dată se punea pe treabă, și iute îl deprindea.

Frumoasă ca lumina lunii, fata își petrecea vremea între pergamente, deprinsă cu studiul mai degrabă decât cu acul. Vremea trecea și părinții stăteau trezi noaptea să se întrebe ce i-o fi hărăzit fetii lor, că ei nu au văzut și nu au știut altă copilă ca a lor.

Înaltă și zveltă, cu părul cenușiu și lung până la mijloc, ochii negri, cu mâini delicate și ținută de regină, cu căutătura șăgalnică și vorba dulce, încânta orice flăcău, însă ea nu vedea și nu știa de drag pe niciunul.

Anii treceau și Sagia se făcea tot mai frumoasă și tot mai iscusită în tălmăcirea altor graiuri, iar vestea îi mersese la toate curțile vremii. Regi și împărați trimiteau soli dupa ea să ajute când dădeau de greu și aveau nevoie de ajutor de tălmaci în tratativele duse cu alte neamuri în alte graiuri.

Într-o zi, familia primi de veste că un mare împărat are trebuință de priceperea fetei lor în ale graiurilor străine și la stăruințele acestuia i-au permis Sagiei să plece, însoțită de un numeros alai călare, menit să o apere de răufăcători. La curtea împăratului ea avea să zăbovească pentru câteva luni, așa că fata se pregăti cu un cufăr cât toate zilele.

– Nu ai nevoie de nimic, zise blând căpetenia micuței oștiri ce venise să o ia. Se ocupă Măria Sa de tot. Tu doar trebuie să îl înveți graiul dușmanului, pe el.

Sagia plecă însoțită de alaiul său către împăratul cel temut.

Drumul trecea o mare și un munte, douăzeci de păduri și tot atâtea câmpii. Au pornit la drum cum s-a crăpat de ziuă, călătoria anunțându-se lungă și anevoioasă, dar până la corabie nimeni nu a simțit oboseala ascultând poveștile Sagiei. Odată îmbarcați, Sagia cere căpeteniei să-i permită să stea cu cârmaciul pentru a învăța să țină cârma. După două zile, frumoasa noastră era un alt membru al echipajului și reușise să îi și împace pe cei ce se dușmăneau de vreme lungă, pentru că nu se înțelegeau nevorbind unul limba celuilalt.

Orice ar fi dat fiorosul echipaj, să le rămână fata căpitan, dar ea trebuia să își continue drumul. A părăsit cu regret corabia, dar curioasă de noi aventuri ce aveau să vină.

Ajunsă după istovitoarea călătorie la curtea temutului împărat, Sagia primește bucuroasă să locuiască împreună cu fiica cea mare a acestuia, căci erau de o seamă.

Zilele treceau și împăratul deprindea tot mai mult din graiul dușmanului său de moarte, dar scădea văzând cu ochii voia lui de dușmănie. Sagia îl învăța cuvinte, dar îl învăța cuvintele păcii, ale prieteniei, ale omeniei și nu mică îi fu mirarea când la venirea solului, ce se temea tare pentru viața lui, acesta îl chema la masa lui, așezându-l la loc de cinste și îi vorbi frumos în limba lui.

Solul prinse atunci curaj și mărturisi că este fiul cel mijlociu al împăratului, și pentru ca nimeni nu ar fi vrut să-și riste capul venind solie, dar și pentru că spera ca el să știe folosi cuvinte meșteșugite și astfel să înduplece pe aprigul său vecin să facă pace.

– Mare curaj ai avut, prințe! zise curtea într-un glas.

– Mai mare curaj arăta cel de l-a convins pe Măria ta că nu trebuie să ne dușmănim. Cui să îi mulțumesc?

– Iată, ea este Sagia. Este tălmaciul curţii, şi mă învaţă pe mine şi pe fiicele mele, limba voastră şi a celorlalţi vecini.

– Cinste ţie, preafrumoasă fată. În numele poporului meu îţi sunt recunoscător că ai adus pacea între noi.

– Vorba bună şi omul înţelept mereu aduc pacea, Măria Ta! răspunse Sagia care de cum îl văzuse prima dată, când încă se credea că e un mărunt ostaş, îl îndrăgise. Acum rostea cu greu vorbele de emoţie, şi privea șăgalnic în jos.

Văzând acestea, şi vrând să îi facă pe plac fetei, împăratul îi propuse solului regal să mai poposească pentru câteva zile, fiind oaspetele lui de cinste.

– Rămâi oaspete la palat, şi voi trimite un sol de la noi, să ştie tatăl tău şi supuşii lui că pacea va domni de acum între noi, iar tu stai de bunăvoie ca un iubit vecin aflat în vizită la noi. Dar ca să nu îl tulbure pe măritul meu vecin şi tată al tău, niciun gând negru, pune şi tu în tolba solului un răvaş cu sigiliul tău, aşa vedea-vor toţi că vorba lui e cea dreaptă.

Băiatul se învoi cu dragă inimă, mai ales că şi el simţea un val de căldură privind spre tălmaciul vecinului lui.

În vremea asta, un alt vecin ce nu vedea cu ochi bun împăcarea dintre cei doi, prinsese de veste că pacea s-ar putea aşeza peste cele două ţări, şi cum nu-l avea la inimă pe împărat ticlui un plan malefic. Când solul cu răvașele ieși pe poarta împărăției, îl captură şi făcu pierdute mesajele prinţului şi pe cel al împăratului, ascunzându-l undeva în creierii munţilor.

La curtea veselia era în toi şi nimeni nu bănuia cele petrecute sau ce va să vie.

Prinţul se alăturase lecţiilor de limbi străine ale familiei regale şi ajuta cu priceperea sa pe Sagia şi fetele împăratului, apoi făcea lungi plimbări prin grădinile fermecate ale palatului cu cea care îi vrăjise inima. Într-una din zile pe când se plimba mână în mână printre miresme de flori şi dragoste, Sagia vede venind spre ei un corb, care pe neaşteptate se repezi la ea. Prinţul sări cât ai clipi cu paloşul în mână să o apere de atacul păsării nefireşti, dar Sagia îl opri.

– Nimic nu e întâmplător, prinţul meu! Pasărea asta vrea să ne trasmită ceva, zise ea ştergând cu mâna un fir de sânge ce se prelingea de pe fruntea ei unde corbul lăsase o mica zgârietură. Dar era prea târziu, pasLogo 1-01ărea îşi luase deja zborul croncănind sinistru.

– E doar o pasăre urâtă, iubita mea ca soarele, nu te gândi la asta.

– Eu tot cred că e un semn. Poate ar trebui să nu plecaţi la vânătoare, mâine. La palat rămân doar copii şi bătrânii, e complet fără apărare.

– În vreme de pace ce nevoie are de apărare. Mai bine spune că de dorul meu te temi, frumoasa mea.

Oricât s-a opus Sagia, nimeni nu i-a dat crezare şi regele însoţit de prinţ şi o mare suită au pornit de cu seara în munţi la vânătoare.

Era o cale de trei zile, iar Sagia nu i-a însoţit. A rămas la palat cu fiicele şi câţiva oşteni. Seara, o întrupare ciudata i se arăta în vis fetei şi îi spuse :

– Tu trebuie să tălmăcești cuvântul spus sau nespus, eu ţi-am dat harul ăsta, eu ţi-l iau, pentru că nu ai înţeles că din cauza ta oameni vor pieri şi multă suferinţă se va isca. Tatăl prinţului şi-a trimis oştirea să îl salveze, crezându-l prizonier. Tu l-ai ademenit să rămână şi astfel fără voia ta, ai adus lacrimi pe obrajii mamelor.

Dimineaţa când s-a trezit Sagia era mută ca soarele. Ardea în lacrimi şi ar fi vrut să le spună ce se petrece, dar era prea târziu.

Berbeci de stejar au doborât porţile împărăţiei, care luată pe nepregătite şi în vreme de pace, a fost prinsă în tăvălug şi presărată cu leşuri. Vâlvătăi de foc răzbunător se ridicau până la cer, întrecute doar de ţipetele de durere şi groază. Soarele luase foc şi el pe cer, şi ardea muribund de după nori înşelători. În câteva ore, moartea şi durerea au însemnat palatal, lăsând mame fără fii şi copii fără taţi.

Doica prinţeselor ajutată de mai marele curţii, un soldat ce văzuse multe ierni iar lacrimile de nea ale acestora i-au înăsprit firea şi i-au întărit umerii, au dus prinţesele şi pe Sagia în pădure, sperau ei la loc sigur.

De cum au făcut primul pas în afara zidurilor cetății, un corb s-a apropiat nefiresc de mult de ei și i-a însoțit într-un zbor planat în ritmul cailor lor. În van au încercat să-l alunge. Se îndepărta puțin și revenea. Ba mai mult, cum pleca puțin, calul bătrânului dregător începea dintr-o dată să meargă în buiestru, necheza și nu mai putea fi stăpânit, până revenea corbul.

Sagia le spune insoțitorilor din ochi:

– Acest corb e prietenul nostru, el mi-a adus vorba despre primejdie. Dar nimeni nu înțelegea.

– Ah, de doar ar putea vorbi Sagia! plângeau prințesele care înțelegeau că ea știe ce se petrece. Vezi tu cum uneori cuvintele nu sunt doar cuvinte și cât de important e să fie spusă vorba care trebuie!

La marginea pădurii au făcut un popas mic, apoi au continuat drumul cu caii de căpăstru. Spaima și graba îi făceau să vadă dușman în tot și toate, mai ales că Sagia era foarte neliniștită.

Pădurea își ridica nenumăratele brațe spre cer și zboruri străine se auzeau printre frunze. Un copac mare cât un paloș de zmeu, își scutura o dată crengile spre ei și acoperindu-le cărarea le vorbi cu glas de vânt:

– Ce căutați aici, drumeților?

– Cale din calea prădătorilor, stăpânitor al pădurii, zise doica. Ne-au prigonit, și fugim să salvăm prințesele. Ajută-ne, fii bun!

– Dacă vreți adăpost în casa mea trebuie să îmi dați tălmaciul. Vă voi adăposti, proteja și hrăni cât poftiți, de vă învoiți.

– Cu dragă inimă! strigă mut Sagia. Dar nimeni nu auzea.

– Nu se poate una ca asta. Sagia e prietena noastră. Ce vrei cu ea? se împotriviră ei.

– Trebuie să își împlinească destinul.

Oricât se împotriviră ei, Sagia cu pași siguri se dădu pădurii care o înghiți, ca o ultima a ei vorbă, mută, pentru a-și salva prietenii.

****

Sagia pășea încet, așa cum făcuse întreaga ei viață, dar simțea că ceva o ține pe loc. Privea în jur și vedea aceeași imagine oriunde întorcea capul. Pădurea o înconjurase de la primul pas departe de prietenii ei, și pusese un zid de iederă și stejari, iarbă și frunze între ei.

– Să te joci cu cuvintele e un păcat.

– Vorbe în vânt

– Nu mai poți lua vorba înapoi.

Se învârtea cerul, pământul și rarele raze de soare ce răzbăteau printre copacii amenințători.

O păpădie își scutura puful supărată spre ea.

Se lăsă jos pe mușchiul reavăn de la poalele copacului care o primi mustrând-o cald. Închise ochii în speranța că vârtejul se va opri.

– Am greșit, strigă mut. Am greșit! Al doilea strigăt făcu să răsune pădurea.

– Glasul și-a revenit Sagia. Ai înțeles ce ai greșit. Corbul îi vorbea blând. Eu vin de departe, am sălașul în unul din castelele care au, ca toate cetățile nevoie de vorbă înțeleaptă și am venit sol să îți cer ajutorul, tocmai când tu pierduseși darul de a asculta pe alții. Ascultai doar glasul inimii tale. Toți trebuie să asculte și toți trebuie să fie atenți la vorbă, căci ea taie uneori mai adânc decât spadă. Toți, dar mai ales tu!

– Căci uneori cuvintele nu sunt doar cuvinte.

O rază jucăușă intră prin ferestruică în iatacul Sagiei.

– Oh, zi frumoasă, bine ai venit, șopti ea, coborând veselă din pat.

Miresme de bujori și pâine caldă o învăluiau. Ușa se deschide și doica intră purtând o tavă.

– Bună dimineața fata mea, uite m-am gândit că ți-ar plăcea…. Dar vorbele bătrânei se pierdură în zgomot de copoi și sunet de goarnă.

– Doică, azi e ziua vânătorii? întrebă Sagia și nu aștepta răspunsul până deja era în curte, desculță și despletită.

– Măria Ta, știi că niciodată nu am cerut nimic. Te rog nu merge la vânătoare, mare urgie se va abate peste noi, și eu voi fi prima vinovată. Îngăduie-mi să dreg cele ce am făcut.

Împăratul, de voie mai de nevoie, îi făcu hatârul fetii și amână vânătoarea.

O ora mai târziu o suită de zece călăreți plecau spre împărăția vecină, iar corbul cuvintelor cinstite pleca, purtând pe un inel un pergament cu un mesaj “Tată, pregătește Curtea, îmi aduc aleasa inimii!”

Am încălecat pe o şa şi am spus povestea aşa!

[top]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


  • *